Câteva clipe, Thurston rămase pe loc, nemişcat. Apoi, îşi luă în mâini şuviţele cărunte din jurul feţei, începând să se legene înainte şi-napoi. Linda nu credea în amorurile de tip mai-decembrie; avea ideile ei de modă veche. Le-ar fi acordat lui Marshall şi Caro Sturges doi ani cel mult, poate doar şase luni – cât o fi fost necesar pentru ca organele lor sexuale să nu mai fumege –, dar pe moment nu încăpea nicio îndoială cu privire la dragostea lui. Şi la durere.

„Orice-o fi fost între ei, copiii ăia le-au întărit legătura” îşi spuse ea. „Şi la fel şi Domul…” Viaţa sub Dom intensifica totul. Linda avea deja impresia că se aflau sub el nu de câteva zile, ci de ani şi ani. Lumea exterioară pălea ca un vis când te trezeşti din somn.

— Intraţi, îl pofti ea. Dar să nu facem gălăgie, domnule Marshall. Copiii dorm. Şi ai mei, şi ai dumneavoastră.

9

Îi dădu ceai – nu de la gheaţă şi nici măcar rece, dar era tot ce putea face în acele împrejurări. Thurse bău jumătate de pahar, îl puse pe masă şi-şi frecă ochii cu pumnii strânşi, ca un copil care trebuia să se culce de mult. Linda ştia ce era: un efort de a se stăpâni; rămase tăcută, în aşteptare.

Thurse trase adânc aer în piept, îl expiră, apoi scoase din buzunarul de la piept al cămăşii vechi şi albastre, de lucru, un şiret de piele şi-şi legă părul la spate. Linda îl luă ca pe un semn bun.

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, îi ceru el. Şi cum s-a întâmplat.

— N-am văzut chiar totul. Cineva mi-a dat un picior în cap, în timp ce încercam s-o trag pe… Caro… din drum.

— Dar unul dintre poliţişti a împuşcat-o, nu-i aşa? Unul dintre poliţiştii acestui blestemat de oraş poliţienesc, oraş de pistolari…

— Da.

Întinse mâna peste masă, acoperindu-i-o pe a lui.

— Cineva a strigat „pistol”. Şi, într-adevăr, era un pistol. Al lui Andrea Grinnell. S-ar putea să-l fi adus la întrunire cu gândul de a-l asasina pe Rennie.

— Şi credeţi că asta justifică ceea ce i s-a întâmplat lui Caro?

— Dumnezeule, nu. Iar ceea ce i s-a întâmplat lui Andi a fost o crimă cu sânge rece.

— Caro a murit încercând să apere copiii, nu-i aşa?

— Da.

— Nişte copii care nici măcar nu erau ai ei.

Linda nu spuse nimic.

— Atâta doar că erau. Ai ei şi ai mei. Zi-i hazardul războiului sau hazardul Domului, dar erau ai noştri, copiii pe care altfel nu i-am fi avut niciodată. Şi până când Domul se sparge – dacă se va sparge vreodată – sunt ai mei.

Linda se gândea. Putea avea încredere în acel om? Bănuia că da. Cu siguranţă, Rusty avusese încredere în el; spusese că tipul era un medic al naibii de bun pentru cineva care ieşise din joc de atâta vreme. Iar Thurston îi ura pe cei aflaţi la putere sub Dom. Avea toate motivele.

— Doamnă Everett…

— Linda, vă rog.

— Linda, pot să mă culc pe canapeaua ta? Aş vrea să fiu aici dacă se trezesc noaptea. Dacă nu – şi sper să nu se trezească –, aş vrea să mă vadă dimineaţă, când vin jos.

— Foarte bine. Mâine, vom lua micul dejun împreună, cu toţii. Avem fulgi de cereale. Laptele încă nu s-a stricat, deşi nici mult nu mai are.

— Sună bine. După ce copiii mănâncă, n-o să-ţi mai stăm pe cap. Scuză-mă că spun asta, dacă eşti localnică, dar m-am săturat de Chester’s Mill. Nu-l pot părăsi complet, însă am de gând să fac tot ce pot. Singurul pacient din spital în stare gravă era fiul lui Rennie, care a plecat în după-amiaza asta. O să se întoarcă, porcăria aia care-i creşte-n cap îl va sili să se întoarcă, dar deocamdată…

— E mort.

Thurston nu păru prea surprins.

— O criză, cred.

— Nu. Împuşcat. În arestul poliţiei.

— Aş vrea să spun că-mi pare rău, dar nu pot.

— Nici eu.

Deşi nu ştia sigur ce căutase Junior acolo, Linda avea o idee destul de clară asupra modului în care tatăl lui avea să prezinte lucrurile.

— Voi duce copiii înapoi la iazul unde stăteam, Caro şi cu mie, când au început toate astea. Acolo e linişte şi sunt sigur c-am să pot găsi destule alimente ca să ne ajungă o vreme. Poate chiar mai mult. S-ar putea chiar să găsesc o casă cu generator. Dar, în materie de viaţă comunitară – continuă el, pe un ton sarcastic – mi-a fost de-ajuns. Şi mie, şi lui Alice şi Aidan.

— S-ar putea să ştiu un loc mai potrivit.

— Serios?

Şi, când Linda nu spuse nimic, întinse o mână peste masă, atingând-o pe a ei.

— Trebuie să ai încredere în cineva. De ce n-aş fi eu acela?

Aşa că Linda îi spuse totul, inclusiv că trebuia să se oprească la Burpee’s, pentru a mai lua folii de plumb, înainte de a pleca spre Black Ridge. Vorbiră până aproape de miezul nopţii.

10

Capătul de nord al casei McCoy nu era de niciun folos – din cauza zăpezilor abundente din iarna trecută, acoperişul zăcea acum în salon –, dar avea o sufragerie în stil de ţară, lungă aproape cât un vagon de tren, pe latura vestică, şi acolo se adunară fugarii din Chester’s Mill. Mai întâi, Barbie îi chestionă pe Joe, Norrie şi Benny despre ceea ce văzuseră sau visaseră în timpul leşinului de la marginea centurii-luminoase, cum o numeau acum.

Joe îşi aminti nişte dovleci aprinşi. Norrie spuse că totul se înnegrise, iar soarele nu se mai vedea. Benny susţinu la început că nu-şi mai amintea nimic, apoi îşi trânti o mână peste gură.

— Erau nişte urlete, spuse el. Am auzit urlete. Urâte de tot.

Se gândiră la aceste lucruri, în tăcere. Apoi, Ernie spuse:

— Dovlecii care ard nu clarifică prea mult lucrurile, dacă asta încerci să faci, colonele Barbara. Probabil că-n fiecare hambar din oraş, pe partea însorită, e câte o grămadă. Am avut un sezon bun.

Făcu o pauză.

— Măcar atâta.

— Rusty, cu fetele tale cum e?

— Cam la fel, răspunse Rusty