— „Opriţi Halloweenul, opriţi Marele Dovleac”, repetă Rommie, meditativ.

— Măi, eu văd aicea ceva care se repetă, constată Benny.

— Nu pe bune, Sherlock, replică Rose, spre amuzamentul tuturor.

— E rândul tău, Rusty, zise Barbie. Ce s-a întâmplat când ai leşinat, pe drum încoace?

— N-a fost tocmai un leşin, preciză Rusty. Şi toate astea se pot explica prin tensiunea la care am fost supuşi. Isteria de grup – inclusiv halucinaţiile colective – se manifestă adesea, când oamenii sunt sub stres.

— Mulţumesc, doctor Freud, replică Barbie. Acum, spune-ne ce-ai văzut.

Rusty ajunsese la jobenul cu benzi patriotice, când Lissa Jamieson exclamă:

— Ăla-i manechinul de pe gazonul de la bibliotecă! Poartă un tricou al meu vechi cu un citat din Warren Zevon pe el…

— „Dulce casă Alabama, cântă piesa formaţiei moarte”, cită Rusty. Şi săpăligi de grădină în loc de mâini. În orice caz, a luat foc. Şi pe urmă, puf, a dispărut. La fel şi ameţeala mea.

Se uită la cei din jur. La ochii lor mari.

— Liniştiţi-vă, oameni buni, probabil că văzusem manechinul înainte de a se întâmpla toate astea şi subconştientul meu l-a scos la iveală.

Îşi îndreptă un deget spre Barbie.

— Şi dacă-mi mai zici o singură dată doctor Freud, poate-ţi dau una.

— L-ai văzut înainte? întrebă Pete. Poate când te duceai să iei fetele de la şcoală sau ceva…? Fiindcă biblioteca e vizavi de terenul de joacă.

— Din câte-mi amintesc, nu.

Rusty nu adăugă că nu mai luase fetele de la şcoală încă de la începutul lunii şi se îndoia că pe-atunci apăruse vreunul dintre decorurile de Halloween.

— Acuma tu, Jackie, îi ceru Barbie.

Femeia îşi umezi buzele.

— E chiar atât de important?

— Cred că da.

— Oameni care ardeau, spuse ea. Şi fum, cu flăcări văzându-se prin el când îl sufla vântul. Tot oraşul părea să fi luat foc.

— Mda, zise şi Benny. Oamenii urlau fiindcă ardeau de vii. Acum îmi amintesc.

Brusc, îşi ascunse faţa la umărul Alvei Drake. Aceasta îl cuprinse cu braţul.

— Până la Halloween mai sunt cinci zile, spuse Claire.

— N-aş crede, murmură Barbie.

11

Soba cu lemne din colţul sălii de şedinţe a Primăriei era prăfuită şi neglijată, dar încă folosibilă. Big Jim se asigură că triajul era deschis (uşiţa scârţâia a rugină), apoi scoase hârtiile lui Duke Perkins din plicul cu urma sângerie de picior pe el. Răsfoi colile, se strâmbă la vederea conţinutului, apoi le aruncă în sobă. Plicul îl păstră.

Carter vorbea la telefon cu Stewart Bowie, comunicându-i dorinţele lui Big Jim pentru fiul lui, şi îi spunea să se apuce de treabă imediat. „Bun băiat”, îşi zise Rennie. „Poate s-ajungă departe. Numai să nu uite pe care parte-i e unsă pâinea cu unt…” Oamenii care uitau plăteau. Andrea Grinnell o aflase în seara aia.

Pe raftul de lângă sobă era o cutie de chibrituri. Big Jim scăpără unul şi atinse cu flacăra colţul „probelor” lui Duke Perkins. Lăsă uşa sobei deschisă, ca să vadă cum ardeau. Era un spectacol încântător.

Carter Thibodeau se apropie.

— Stewart Bowie aşteaptă la telefon. Să-i spun că-l suni mai târziu, şefu’?

— Dă-mi-l mie, îi ceru Rennie, întinzând mâna după aparat.

Carter arătă spre plic:

— Nu vrei să-l arunci şi pe ăla înăuntru?

— Nu. Umple-l cu foi albe de la fotocopiator.

Lui Carter îi luă un moment ca să înţeleagă.

— Avea doar o criză… Halucinaţii de la droguri, nu?

— Biata femeie, fu Big Jim de acord. Du-te jos în adăpostul antiradioactiv, fiule. Pe-acolo, îi arătă el cu degetul mare spre uşa discretă – cu excepţia unei plăcuţe metalice vechi pe care erau trei triunghiuri negre pe fond galben – aflată nu departe de sobă. Sunt două camere. În capătul celei de-a doua e un mic generator.

— OK…

— În faţa lui e o trapă. Nu se prea observă, dar ai s-o vezi, dacă te uiţi bine. Ridic-o şi priveşte dedesubt. Trebuie să fie vreo opt sau zece bidonaşe de LP depozitate acolo, jos. Cel puţin, când m-am uitat eu ultima oară, erau la locul lor. Numără-le şi spune-mi câte sunt.

Aşteptă să vadă dacă întreba de ce, dar Carter n-o făcu. Se întoarse doar să execute ordinul. Aşa că Big Jim îi explică:

— E doar o măsură de prevedere, fiule. Să pui punctul pe fiecare i şi liniuţa pe fiecare t – ăsta-i secretul succesului. Şi să-l ai pe Dumnezeu de partea ta, fireşte.

După plecarea lui Carter, Big Jim duse telefonul la ureche – dacă Stewart Bowie nu mai era la aparat, vai de curu’ lui.

Dar Stewart era.

— Joe, îmi pare aşa de rău pentru pierderea suferită…

Îi prezenta condoleanţele din primul moment – o bilă albă pentru el.

— Ne vom ocupa de toate. Mă gândesc la sicriul Veşnică Odihnă – e de stejar, ţine o mie de ani.

„Hai mai zi, mai zi că zici bine”, replică în gând Big Jim, dar tăcu.

— Şi vom lucra cât putem de bine. Când o să terminăm Junior va arăta de-o să zici că e gata să se trezească şi să zâmbească.

— Mulţumesc, prietene, îi răspunse Big Jim, adăugând în sinea lui: „Ferească Sfântul să n-o faceţi!”

— Acuma, în legătură cu raidul de mâine… continuă Stewart.

— Urma să-ţi vorbesc şi despre asta. Te întrebi dacă mai e valabil. Mai este.

— Dar după tot ce s-a întâmplat…

— Nu s-a întâmplat nimic – lucru pentru care-i putem mulţumi Înduratului Dumnezeu. Pot s-aud un amin la asta, Stewart?

— Amin, răspunse cuminte Stewart.

— Numai un bal la grămadă cauzat de o femeie deranjată la creier şi care avea un pistol. Acum ea stă la cină cu Iisus şi toţi sfinţii, n-am nici cea mai mică îndoială, fiindcă nimic din cele întâmplate n-a fost din vina ei.

— Dar Jim…

— Nu mă întrerupe când vorbesc, Stewart. Drogurile au fost cauza. Porcăriile alea înrădăcinate în creierul ei. Oamenii îşi vor da seama de asta imediat ce se mai calmează puţin. Chester’s Mill e binecuvântat cu oameni curajoşi şi de bun-simţ. Am încredere în ei că o vor scoate la capăt, dintotdeauna au reuşit şi întotdeauna o vor face. Şi-n plus, acum n-au niciun alt gând în minte decât să-i vadă pe cei dragi şi apropiaţi. Operaţiunea noastră rămâne în picioare, la