UNDE SE AFLA EL, ERA ŞI GRANIŢA CUNOAŞTERII." IMPORTANŢA PE CARE A AVUT-O ACEST OM ÎN ISTORIA OMENIRII ESTE INESTIMABILĂ.

 

Domnişoara Faust se oferi să dea la o parte cordonul purpuriu ca să intru în laborator şi să cunosc mai îndeaproape fantomele care ar fi putut bântui locul. Am acceptat.

— Este exact aşa cum l-a lăsat, spuse ea, numai că una dintre mese era acoperită de elastice.

— Elastice?

— Nu ştiu la ce-i foloseau. Nu ştiu la ce-i folosea nici unul dintre lucrurile de aici.

Laboratorul fusese lăsat vraişte. Am fost frapat imediat de mulţimea de jucării ieftine împrăştiate peste tot. Un zmeu de hârtie cu scheletul de lemn rupt. Un giroscop de jucărie, agăţat de o sfoară, gata să se rotească şi să se echilibreze. Un titirez. Un tub pentru făcut baloane de săpun. Un acvariu în care se aflau un castel şi două broaşte ţestoase.

— Îi plăceau magazinele de mărunţişuri, spuse domnişoara Faust.

— Observ.

— Unele dintre cele mai celebre experimente ale lui au fost realizate cu echipament care costa mai puţin de un dolar.

— Un bănuţ economisit e un bănuţ agonisit{1}.

Fireşte, în încăpere erau şi ustensile convenţionale de laborator, dar acestea păreau accesorii insignifiante ale jucăriilor ieftine şi atât de vesele.

Biroul doctorului Hoenikker era plin de scrisori.

— Nu cred că a răspuns vreodată la o scrisoare, spuse domnişoara Faust gânditoare. Dacă aveau nevoie de un răspuns, oamenii trebuiau să-l prindă la telefon sau să vină să-l vadă.

Pe birou se afla o fotografie înrămată. Era cu spatele la mine aşa că m-am aventurat să ghicesc ce înfăţişa.

— Soţia lui?

— Nu.

— Unul dintre copii?

— Nu.

— El în persoană?

— Nu.

Am întors-o ca să văd ce era. Am constatat că era fotografia unui monument închinat eroilor, situat în faţa unui tribunal orăşenesc. Monumentul avea o placă pe care erau scrise numele cetăţenilor acelui orăşel care muriseră în diferite războaie; am crezut că placa explica prezenţa fotografiei. Distingeam literele şi mă aşteptam să găsesc printre nume pe acela de Hoenikker. Însă nu am reuşit.

— Era una dintre pasiunile lui, spuse domnişoara Faust.

— Ce anume?

— Să fotografieze grămezile de ghiulele din faţa tribunalelor. Se pare că modul în care sunt aranjate ghiulelele în fotografia de faţă este foarte neobişnuit.

— Înţeleg.

— Era un om neobişnuit.

— Aşa cred şi eu.

— Poate că peste un milion de ani toţi oamenii vor fi la fel de deştepţi ca el şi vor vedea lucrurile în felul în care o făcea el. Dar, în comparaţie cu o fiinţă umană obişnuită din ziua de azi, era ca un marţian.

— Poate chiar era marţian, am sugerat eu.

— Asta ar fi explicaţia celor trei copii ciudaţi pe care-i are.

 

 

28

Maioneză

 

În timp ce aşteptam un ascensor care să ne ducă la parter, domnişoara Faust îmi spuse că speră să nu nimerim în ascensorul nr. 5. Înainte să o pot întreba de ce îşi doreşte aşa ceva, ascensorul nr. 5 sosi.

Liftierul era un negru mărunt, matusalemic, pe care îl chema Lethan Enders Knowles. Sunt aproape sigur că Knowles era nebun, deoarece se lua cu mâinile de fund şi striga "Da, da!" ori de câte ori considera că a zis ceva important.

— Salutare, semeni antropoizi, vizigoţi şi guvizi, ne spuse. Da, da!

— La parter, vă rog, solicită domnişoara Faust cu răceală.

Knowles nu trebuia decât să închidă uşile şi să apese pe un buton, dar nu avea încă de gând s-o facă. Poate că aveau să treacă ani de zile până să se hotărască.

— Mi-a zis cineva, ne spuse el, că lifturile d-acilea au arhitectură maya. N-am avut habar de asta până azi. Şi atunci îi spun: "Păi şi eu ce mi-s, maioneză?" Da, da! Şi, cum se muncea el să înţeleagă, i-am mai aruncat înc-o întrebare care să-l puie şi mai tare pe gânduri! Da, da!

— Vă rog, domnule Knowles, n-am putea coborî la parter? îl imploră domnişoara Faust.

— I-am zis, spuse Knowles, "Aici avem un laborator de cercetare. Cercetare înseamnă să cauţi mai bine, păi nu{2}?" Adică ăi d-acilea se uită la ceva ce-au mai văzut o dată şi care le-a scăpat, dar acuma tre' să-l cerceteze? De ce-au construit o hardughie ca asta, cu şase lifturi maioneze şi tot tacâmu', pe care-au umplut-o cu ţicniţi? Ce caută ei acuma? Cine ce-a pierdut?" Da, da!

— Foarte interesant, domnule Knowles, suspină domnişoara Faust. Am putea coborî?

— Nu putem decât să coborâm, se răsti domnul Knowles. Ne aflăm la ultimul etaj. Păi şi să vreţi să urcăm n-aş avea cum să v-ajut. Da, da!

— Atunci să coborâm, spuse domnişoara Faust.

— Acuşica. Domnu' a fost să îl salute pe dr. Hoenikker?

— Da, i-am răspuns. L-aţi cunoscut?

— Intim, spuse el. Ştiţi ce-am zis când s-a prăpădit?

— Nu.

— Am zis: "Dr. Hoenikker nu s-a prăpădit".

— Da?

— Doar a intrat în altă dimensiune. Da, da!

Lovi un buton şi pornirăm în jos.

— Îi ştiaţi pe copiii familiei Hoenikker?

— Copii cu mintea la prostii, îmi răspunse. Da, da!

 

 

9

Mereu în amintire

 

Mai era ceva ce voiam să fac în Ilium. Să fotografiez mormântul bătrânului. M-am întors în camera de hotel, de unde Sandra plecase, mi-am luat aparatul de fotografiat şi am chemat un taxi.

Lapoviţa cădea în continuare, cenuşie şi acidă. Mi-am zis că mormântul bătrânului în lapoviţa deasă ar da o fotografie ca lumea, poate chiar o ilustraţie pentru coperta Zilei în care lumea s-a sjirşit.

Paznicul de la poarta cimitirului mi-a spus cum să ajung la mormintele familiei Hoenikker.

— N-aveţi cum să nu-l observaţi. Are cea mai mare piatră de mormânt de-aici.

Nu minţea. Piatra era un falus de alabastru înalt de şase metri şi lat de unul. Lapoviţa îl acoperise ca o tencuială.

— Dumnezeule, am exclamat, dându-mă jos din taxi cu aparatul de fotografiat şi râzând, halal monument pentru unul dintre părinţii bombei atomice!

L-am întrebat pe şofer dacă nu vrea să stea lângă monument, ca să pot reda mărimea acestuia. Apoi l-am rugat să şteargă zăpada udă de pe piatră, ca să fie vizibil numele celui decedat.

S-a conformat.

Pe stâlp, cu litere de 15 centimetri — nu mint — era scris:

 

MAMA

 

 

30

Doar ai adormit

 

— Mama? nu-i veni şoferului să creadă.

Am mai şters din zăpadă