— Noi suntem Clanul Legitim, repetară ceilalţi. Ce a fost legat nu mai poate fi dezlegat.

— Iat-o pe femeia aceasta, continuă Taica Flick. Ni se va alătura ea nouă? Îşi va lega ea viaţa de a noastră şi va deveni una cu noi?

— Spune că da, o îndemnă Rose.

— D-da, bâigui Andi.

Parcă nu-i mai bătea inima; îi vibra ca un cablu de înaltă tensiune.

Rose deschise valva canistrei. Se auzi un oftat mâhnit şi dinăuntru ţâşni un norişor mic de picuri argintii care, în loc să se risipească în adierea blândă a serii, rămase deasupra canistrei până când Rose se aplecă, îşi strânse buzele acelea fascinante de culoare roz-corai şi suflă uşor înspre el. Ceaţa argintie – cumva asemănătoare cu bulele din benzile desenate în care sunt trecute dialogurile personajelor, deşi aici nu se vedea niciun cuvânt – pluti alene până ajunse deasupra chipului ridicat şi ochilor miraţi ai lui Andi.

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri, declară ritos Taica Flick.

— Sabhatha hanti, răspunseră ceilalţi.

Ceaţa începu să coboare foarte încet.

— Noi suntem aleşii.

— Lodsam hanti.

— Inspiră adânc, zise Rose şi o sărută uşor pe obraz. Ne vedem pe partea cealaltă.

Poate.

— Noi suntem norociţii sorţii.

— Cahanna risone hanti.

Şi apoi cu toţii într-un glas:

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim…

Dar Andi nu-i mai auzea. Ceaţa argintie i se aşezase pe faţă şi era rece, era foarte rece. Când inspiră, aceasta parcă prinse viaţă, o viaţă ciudată şi întunecată, şi începu să urle înăuntrul ei. Un copil din ceaţă – nu-şi dădea seama dacă era băiat sau fată – se zbătea să scape de acolo, dar îl împiedica cineva. Îl împiedica Rose, iar ceilalţi stăteau strânşi în jur (ca legaţi între ei), luminând cu zeci de lanterne o crimă ce se petrecea cu încetinitorul.

Andi vru să sară din şezlong, dar nu mai avea trup cu care să poată sări. Trupul îi dispăruse. Iar în locul lui nu mai rămăsese decât o durere nesfârşită în formă de om. Durerea copilului care murea. Durerea ei.

Accept-o.

Gândul acesta era aidoma unei comprese răcoroase aşezate pe rana fierbinte care era trupul ei.

Doar aşa poţi trece dincolo.

Nu pot. De durerea asta am fugit toată viaţa mea.

Poate că da, dar nu mai ai unde să fugi acum. Accept-o. Înghite-o. Ia abur ori vei muri.

Cu mâinile ridicate, Legitimii scandau vorbele acelea străvechi: sabbatha hanti, lodsam hanti, cahanna risone hanti. Sub ochii lor bluza lui Andi Steiner se turti acolo unde cu câteva clipe înainte fuseseră sânii, iar fusta se strânse ca o gură supărată. Sub ochii lor chipul ei se transformă în sticlă lăptoasă. Doar ochii îi mai rămăseseră, ca două baloane mici, agăţate de firişoarele delicate ale nervilor.

Vor dispărea şi ei, îşi spuse Nuc. Nu-i destul de puternică. Am crezut că e, dar m-am înşelat. Poate că se va întoarce o dată sau de două ori, dar după aia i se va încheia ciclul. Şi din ea nu vor mai rămâne decât hainele.

Încercă să se gândească la propria Transformare, dar nu-şi mai aminti decât că fusese lună plină şi că nu fuseseră faruri, ci un foc de tabără. Un foc în aer liber, nechezatul cailor… şi durerea. Dar chiar se poate să-ţi aduci aminte durerea? Nu credea că ar fi posibil. Sigur, ştiai că existase, ştiai că suferiseşi, dar nu era acelaşi lucru.

Chipul lui Andi apăru din nou, la fel cum apare chipul unei stafii deasupra mesei unui medium. Pieptul bluzei se înfoie, fusta i se bombă atunci când reveniră pe lume şoldurile şi coapsele. Urlă de durere.

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri, se scanda în lumina încrucişată a farurilor de la rulote. Sabbatha hanti. Noi suntem aleşii, lodsam hanti. Noi suntem norociţii sorţii, cahanna risone hanti.

Şi tot aşa până se va fi terminat totul. Într-un fel sau în altul. Nu va mai dura mult.

Andi începu din nou să dispară. Carnea îi deveni sticloasă şi tulbure, dezvăluind vederii scheletul şi rânjetul osos al craniului. În rânjetul acela luceau câteva plombe argintii. Ochii cei fără de trup se roteau sălbatici în orbite ce nu mai erau acolo. Urla în continuare, doar că acum vocea îi era înăbuşită şi se auzea ca de la mare depărtare.

Rose îşi imagină că avea să abandoneze lupta. Aşa se întâmpla de obicei în faţa unei dureri prea greu de suportat. Dar fătuca asta era incredibil de tenace. Se întrupă din nou, rotindu-se şi urlând mereu. Mâini de-abia renăscute le cuprinseră pe cele ale lui Rose cu o forţă nebună. Aproape nesesizând durerea, Rose se aplecă spre tânără.

— Ştiu ce vrei, păpuşă. Întoarce-te cu totul şi ai să capeţi.

Se aplecă şi mai mult şi mângâie cu limba buza superioară a lui Andi, până când se transformă din nou în ceaţă. Dar ochii rămaseră aţintiţi asupra ochilor lui Rose.

— Sabbatha hanti, se scanda. Lodsam hanti. Cahanna risone hanti.

Andi se întorcea. Mai întâi i se contură faţa în jurul ochilor acelora holbaţi, plini de durere. Apoi trupul. O clipă Rose putu să vadă oasele braţelor, oasele degetelor care-i strângeau mâna. Şi imediat toate se acoperiră din nou cu carne.

Rose o sărută iarăşi. Şi, cu toată durerea, Andi îi întoarse sărutul. Rose îşi suflă propria-i esenţă pe gâtul mai tinerei femei.

O vreau. Şi eu capăt mereu ce vreau.

Andi începu iarăşi să se stingă, dar Rose o simţea cum se împotriveşte. O simţea cum începe să domine. Cum se hrăneşte din forţa aceea vie pe care i-o suflase pe gât şi în plămâni.

O simţea cum înghite abur pentru prima oară.

Cea mai nouă membră a Clanului Legitim îşi petrecu noaptea în patul lui Rose O’Hara. Şi, pentru prima dată în viaţă, află că sexul înseamnă şi altceva pe lângă repulsie şi durere. O ustura rău