gâtul de la atâtea urlete, dar urlă din nou când întregul trup îi fu inundat de această nouă senzaţie – plăcere pe măsura durerii din timpul Transformării.

— Ţipă cât vrei, îi zise Rose privind-o dintre coapsele ei. Au mai auzit ţipete din astea. Şi bune, şi rele.

— Sexul e aşa pentru toată lumea?

Şi dacă este, cât de mult a pierdut! Cât de mult i-a furat nemernicul acela care îi fusese tată! Şi oamenii ziceau că ea e hoaţă!

— Aşa este pentru noi după ce înghiţim abur, spuse Rose. Atât trebuie să ştii.

Îşi lăsă capul în jos şi se reapucă de treabă.

11

Aproape de miezul nopţii, Charlie Jeton şi Baba Bolşevica stăteau pe treapta de jos a autorulotei lui Charlie, împărţind o ţigară cu marijuana şi uitându-se la lună. Alte strigăte veniră dinspre EarthCruiser-ul lui Rose.

Charlie şi Baba se priviră şi rânjiră larg.

— Cuiva îi cam place, remarcă Baba.

— Păi, cum să nu-i placă? zise şi Charlie.

12

Andi se trezi odată cu prima rază a zorilor. Adormise cu capul sprijinit pe perna moale a sânilor lui Rose. Se simţea cu totul alta. Nu se simţea deloc altfel. Ridică privirea şi o văzu pe Rose cum se uită la ea cu ochii aceia extraordinari.

— M-ai salvat, spuse Andi. M-ai adus înapoi.

— N-aş fi putut s-o fac de una singură. Tu ai vrut să te întorci.

În mai multe privinţe, păpuşă.

— Dar nu mai putem să facem… ce am făcut după aceea. Nu-i aşa?

Rose surâse, clătinând din cap.

— Nu. Dar aşa e bine. Sunt anumite experienţe ce nu au cum să fie depăşite. În plus, astăzi se întoarce bărbatul meu.

— Cum îl cheamă?

— Răspunde la numele de Henry Rothman, dar ăsta-i un nume pe care îl folosesc doar mocofanii. Numele lui Legitim este Tata Cioară.

— Îl iubeşti? Îl iubeşti, nu-i aşa?

Rose zâmbi din nou, o trase mai aproape şi o sărută. Dar nu-i răspunse.

— Rose?

— Poftim?

— Mai sunt… mai sunt om?

Rose îi răspunse cu aceleaşi cuvinte folosite odinioară de Dick Halloran cu micuţul Danny Torrance şi pe acelaşi ton rece.

— Contează?

Andi îşi dădu seama că nu conta câtuşi de puţin. Îşi dădu seama că ajunsese acasă.

MAMI 1

Multe vise urâte şi dezlânate – cineva care rotea un ciocan, fugărindu-l pe coridoare fără sfârşit; un ascensor care mergea singur; garduri vii tăiate în forme de animale, care prindeau viaţă şi îl atacau – şi în cele din urmă un gând limpede: Aş vrea să mor.

Dan Torrance deschise ochii. Razele soarelui parcă îi străpunseră capul aflat în suferinţă maximă, ameninţând să-i mistuie creierul. Da, aceasta era mahmureala supremă. Parcă şi obrajii îi pulsau. Nasul îi era complet înfundat, cu excepţia unei deschizături ca făcută de vârful unui ac din nara stângă prin care reuşea să intre un firicel de aer. Stânga? Ba nu, dreapta. Da, parcă nara dreaptă era. Sigur, putea să respire pe gură, dar gura îi era năpădită de gustul scârbos de whisky combinat cu ţigări. Stomacul îi era o minge de plumb, plin cu tot felul de chestii care nu aveau ce căuta acolo. Burdihanul cu tâmpenii din dimineaţa de după – aşa descrisese un vechi amic de pahar senzaţia aceasta dezgustătoare.

Sforăieli puternice alături de el. Dan întoarse capul, în ciuda protestelor vehemente ale gâtului şi a altui fulger de durere fioroasă ce-i perforă tâmpla. Deschise iarăşi ochii, dar mai puţin de această dată; vă rog, nu suport soarele ăla arzător! Nu încă! Descoperi că stă întins pe o saltea goală, pusă direct pe o duşumea la fel de goală. O femeie – goală şi ea – dormea răstignită pe spate. Dan se uită în jos şi observă că şi el era gol puşcă.

O cheamă… Dolores? Ba nu. Debbie? Cam aşa ceva, dar nu tocmai…

Deenie. Aşa o chema: Deenie. O cunoscuse într-un bar care se chema Calea Lactee şi toată povestea fusese destul de ilară până în momentul în care…

În care ce? Nu-şi aducea aminte şi o singură privire la mâinile sale – ambele umflate şi cu încheieturile zgâriate zdravăn la degetele de la dreapta – îl făcu să-şi dorească să nici nu-şi aducă vreodată aminte. În fond, ce importanţă ar fi avut? Scenariul era mereu acelaşi. Se îmbăta, cineva zicea ceva ce lui nu-i convenea, apoi se dezlănţuiau haosul şi carnagiul din bar. Se pare că ţinea un câine rău închis în cap. Dacă era treaz, îl putea ţine în lesă. Atunci când bea, lesa dispărea cu totul. Într-o bună zi tot am să omor pe cineva. Şi, din câte ştia acum, era foarte posibil ca ziua aceea să fi fost ieri.

Hei, Deenie, drăguţica, ia frământă-mi puţulica.

Chiar rostise el aceste cuvinte? Îi era teribil de teamă că da. Începuse să-şi amintească frânturi de cu o seară înainte, dar şi frânturile acestea se dovedeau a fi prea mult. Jucase biliard. Voise să mărească fricţiunea tacului şi-l mâzgălise cu prea multă cretă şi puiul ăla de lele alunecase de pe masă şi se rostogolise până la tonomatul care cânta – ei, oare ce? – muzică country. Parcă îşi amintea că-l auzise pe Joe Diffie. De ce-l dăduse cu atâta cretă? Păi, pentru că era beat şi pentru că Deenie stătea atunci chiar în spatele lui şi pentru că Deenie drăguţica tocmai ce-i frământase puţulica pe sub masă şi acum voia să se dea rotund în faţa ei. Se distrau, nu făceau nimic rău. Doar până când individul cu şapcă şi cămaşă de cowboy din mătase începuse să râdă. Şi asta fusese greşeala lui.

Haos şi carnagiu.

Dan îşi duse mâna la gură şi simţi nişte cârnăciori acolo unde îi fuseseră buzele cu o după-amiază în urmă, atunci când ieşise din spelunca aia unde-şi încasase cecul de salariu, devenind mai bogat cu puţin peste cinci sute de dolari, pe care îi îndesase în buzunarul din faţă al pantalonilor.

Bine că măcar dinţii sunt…

Stomacul lui scoase o bolboroseală lichidă. În gură îi