veni o mâzgă amară, cu gust de whisky, pe care o înghiţi la loc, simţind cum îl arde pe gât. Se rostogoli de pe saltea, se ridică cu greu în picioare. Încăperea începu să danseze un tangou lent în jurul lui, ameţindu-l încă şi mai tare. Era mahmur, îi plesnea capul, avea burta plină cu tot felul de tâmpenii ieftine pe care le vârâse în el probabil pentru a amortiza şocul băuturii… şi, uite, tot beat era.

Îşi culese chiloţii de pe jos şi ieşi din dormitor fără să şchiopăteze în adevăratul sens al termenului, dar menajându-şi clar piciorul stâng. Îşi aducea aminte ca prin ceaţă – şi îşi dorea din suflet ca această ceaţă să nu se ridice niciodată – că individul cu şapcă şi cămaşă de cowboy aruncase cu un scaun în el. Atunci, o luase pe Deenie-drăguţica-ia-frământă-mi-puţulica şi plecaseră râzând ca doi descreieraţi.

Alt flic-flac al stomacului, încheiat acum de o aterizare în şpagat. Chestie care declanşă toate mecanismele vomei: izul oţetit al ouălor tari dintr-un borcan mare, gustul ars de grătar al şoricului, imaginea mormanului de cartofi prăjiţi, înecaţi în ketchup, foarte asemănător cu hemoragia nazală. Toate rahaturile pe care le băgase în el între pahare. Toate frânturile de amintire care se învârteau în jurul lui aidoma roţii norocului dintr-un concurs televizat al iadului.

Ce anume am pregătit pentru următorul nostru concurent, Johnny? Ce să vezi, Bob, avem un platou imens cu SARDINE ÎN ULEI!

Baia se afla în capătul unui holişor îngust. Uşa era deschisă, colacul WC-ului ridicat. Dan se repezi într-acolo, se prăvăli în genunchi şi vomită cu putere o zeamă galben-maronie direct peste rahatul care plutea în budă. Îşi feri dezgustat privirea, bâjbâi după clapetă, o găsi, o apăsă. Apa se revărsă în cascadă, dar nu se auzi şi zgomotul specific evacuării. Se uită şi văzu ceva de-a dreptul alarmant: rahatul, fără doar şi poate al lui, se ridica spre marginea stropită cu urină a vasului de toaletă pe o mare de gustări doar pe jumătate digerate. Cu o fracţiune de secundă înainte ca WC-ul să dea pe dinafară, desăvârşind, astfel, seria de orori deloc ieşite din comun ale acelei dimineţi, conducta îşi curăţă gâtlejul şi toată mizeria dispăru în canalizare. Dan vomită iarăşi, apoi rămase cu spatele lipit de peretele băii şi cu capul în piept, aşteptând ca rezervorul să se umple şi să poată trage din nou apa.

N-am să mai fac. Jur că n-am să mai fac. Gata cu băutura, gata cu barurile, gata cu bătăile. Promisiune repetată a suta oară. Ori a mia oară.

Un lucru era sigur: trebuia să plece cât mai repede din oraşul acesta dacă nu voia să dea de belea. O belea cât se poate de serioasă, din câte îşi putea da el seama.

Johnny, ce premiu avem astăzi pentru marele nostru câştigător? Iată, Bob: DOI ANI DE PÂRNAIE PENTRU ULTRAJ ŞI MOLESTARE!

Şi… publicul din platou îşi iese din minţi de entuziasm.

Rezervorul tăcuse, semn că zgomotoasa realimentare se terminase, întinse mâna să tragă apa peste Dimineaţa de După, Partea a Doua, dar se opri brusc, înspăimântat de gaura neagră din memoria lui pe termen scurt. Ştia cum îl cheamă? Da! Daniel Anthony Torrance. Ştia cum o cheamă pe pipiţa care sforăia în camera de alături? Da! Deenie. Nu-şi amintea celălalt nume, dar era foarte posibil ca ea să nu i-l fi spus. Ştia cum îl cheamă pe actualul preşedinte al ţării?

Spre imensa lui groază, nu, nu ştia. Nu în primă instanţă. Individul avea o tunsoare demodată în stil Elvis şi cânta la saxofon – destul de prost. Dar numele lui…

Măcar ştii unde eşti?

Cleveland? Charleston? Unul din aceste două oraşe.

Când trase apa, numele preşedintelui îi veni în minte cu minunată claritate. Şi nu se afla nici în Cleveland, nici în Charleston. Era în oraşul Wilmington, statul Carolina de Nord. Lucra ca infirmier la Spitalul Grace of Mary. Sau, mai bine zis, lucrase. Venise vremea să plece de acolo. Dacă ar ajunge altundeva, într-un loc încărcat cu energii pozitive, poate că ar reuşi să se lase de băutură şi să-şi ia viaţa de la început.

Se îndreptă de mijloc şi se uită în oglindă. Nu arăta pe cât de rău îşi imaginase. Nasul umflat nu i se părea a fi spart. Cruste de sânge închegat îi acopereau buza tumefiată. Pe pometele drept avea o vânătaie (se pare că individul cu şapcă şi cămaşă de cowboy era stângaci) în mijlocul căreia se observa amprenta însângerată a unui ghiul. Altă vânătaie, mai mare, se întindea pe umărul stâng. Parcă îşi aducea aminte că acolo îl lovise un tac de biliard.

Deschise dulăpiorul sanitar. Prin harababura de tuburi şi cutiuţe cu farduri şi medicamente descoperi trei flacoane de medicamente date numai pe reţetă. Primul era cu Diflucan, prescris în mod obişnuit pentru candidoză. Drept pentru care Dan se bucură nespus că era circumcis. Al doilea era de Darvon Comp 65. Înăuntru mai erau vreo şase tablete din acest analgezic. Luă trei, gândindu-se că-i vor fi de folos mai târziu. Pe ultima etichetă scria Fioricet, iar sticluţa cu barbiturice era – slavă Domnului – aproape plină. Înghiţi trei capsule cu apă rece direct de la robinet. Migrena i se accentuă atunci când se aplecă peste chiuvetă, dar ştia că nu peste multă vreme i se va mai ostoi cât de cât. Fioricetul, recomandat în cazuri de migrene şi de nevralgii, lua mahmureala cu mâna. Mă rog… aproape.

Vru să închidă dulăpiorul, dar se opri şi se uită mai bine înăuntru. Cotrobăi puţin printre toate mizeriile de acolo. Nici urmă de inel vaginal contraceptiv. Poate că-l ţinea în geantă. Spera să fie aşa, pentru că el nu avusese niciun prezervativ. Dacă o regulase – probabil că da, deşi nu-şi amintea sigur –, o făcuse cu puţa despuiată.

Îşi trase chiloţii şi se târî spre dormitor. Se opri în prag