câteva secunde, privind lung la femeia care-l adusese în casa ei. Braţe şi picioare răscrăcărate, lăsând totul la vedere. Azi-noapte i se păruse că seamănă cu o zeiţă a Vestului, aşa cum era îmbrăcată cu o fustă strâmtă din piele, scurtă până la şezut, sandale din plută, tricou cu buricul la stradă şi cercei gitani. Acum îi vedea colacul alb şi păstos al „burţii de bere” şi bărbiile gemene.

Şi mai vedea ceva: nu era realmente femeie. Poate nu era minoră (te rog, Doamne, fă să nu fie minoră), dar sigur nu avea peste douăzeci de ani, dacă îi împlinise şi pe aceştia. Pe un perete, gest înspăimântător de pueril, era atârnat un afiş cu trupa KISS, în care Gene Simmons scotea flăcări pe gură. Pe un altul era o pisicuţă cu ochi miraţi, atârnată de creanga unui copac. REZISTĂ, PĂPUŞICO, te îndemna afişul acesta.

Trebuia să plece cât mai repede de acolo.

Hainele le zăceau amestecate la picioarele saltelei. Îşi separă tricoul de chiloţeii ei, şi-l trase la iuţeală peste cap, îşi puse jeanşii, dar înlemni cu fermoarul doar pe jumătate ridicat pentru că îşi dădu seama că buzunarul din stânga-faţă era mult mai plat decât cu o zi înainte, când ieşise din magherniţa unde-şi încasase cecul de salariu.

Nu se poate.

Capul, care începuse să se simtă puţintel mai bine, porni să-i pulseze din nou, în ritmul inimii care alerga acum la galop. Când îşi vârî mâna în buzunarul cu pricina, nu găsi acolo decât o hârtie de zece dolari şi două scobitori, dintre care una îi intră sub unghia degetului arătător şi în carnea sensibilă de dedesubt. Nici nu băgă de seamă.

N-am avut cum să bem de cinci sute de dolari. Sub nicio formă. Am fi murit de mult dacă am fi băut atâta.

Portofelul era totuşi la locul lui. Îl scoase, nutrind speranţe absurde, împotriva tuturor evidenţelor. Degeaba. Probabil că îşi mutase bancnota de zece în buzunarul din faţă la un moment dat. Era un loc mai greu accesibil hoţilor de buzunare care se găsesc din belşug prin baruri. Bună poantă, nu?

Se uită iarăşi la fata-femeie care sforăia mai departe pe saltea şi porni spre ea, intenţionând s-o scuture zdravăn, s-o trezească şi s-o întrebe ce mama naibii făcuse cu rahaţii ăia de bani ai lui. La nevoie, s-o strângă de gât până s-ar trezi. Dar, dacă ea îi furase, la ce l-a mai adus acasă? Şi oare nu se mai întâmplase şi altceva cu o noapte în urmă? Nu cumva au mai avut şi altă păţanie după ce plecaseră din barul Calea Lactee? Acum, că i se mai limpezise capul, parcă îşi amintea ceva – ca prin ceaţă îşi amintea, dar probabil că aşa fusese – că luaseră amândoi un taxi până la gară.

Ştiu pe cineva care-şi pierde vremea pe acolo, iubiţel.

Chiar aşa îi spusese, sau era doar o plăsmuire a imaginaţiei lui.

Chiar aşa mi-a spus, sunt sigur. Mă aflu în Wilmington, preşedinte este Bill Clinton şi noi ne-am dus la gară. Unde era, într-adevăr, un individ. Genul căruia îi place să-şi încheie tranzacţiile în buda bărbaţilor, mai ales când clientul are o moacă reamenajată. Când m-a întrebat cine m-a supărat, i-am zis…

— I-am zis să nu-şi vâre nasul unde nu-i fierbe oala, murmură Dan.

La venire, Dan intenţionase să-i cumpere iubiţicii un gram, ca s-o facă fericită, doar un gram, nu mai mult, şi doar dacă marfa nu era îndoită cu Manitol. O fi fost cocaina preferata lui Deenie, dar nu şi a lui. Auzise că i se spune „Anacinul bogătanului”, iar el numai bogat nu era. Însă tocmai atunci ieşise cineva dintr-o cabină. Un tip care părea funcţionar sau afacerist sau negustor, în mână cu o servietă care i se lovea de picioare. Şi, când domnul Funcţionar/Afacerist/Negustor se duse să se spele pe mâini la chiuvetă, Dan văzuse muştele colcăindu-i pe faţă.

Muştele morţii. Domnul Funcţionar/Afacerist/Negustor era un cadavru viu şi habar n-avea.

Era convins că, în loc să dea dovadă de cumpătare, se aruncase ca nemâncatul. Dar poate că se răzgândise în ultima clipă. Nu era deloc imposibil; îşi amintea atât de puţin.

Dar uite că îmi amintesc muştele.

Da. Muştele şi le aducea aminte. Băutura îi diminuase strălucirea; hai să fim serioşi: o lăsase lată, ce mai încolo şi-ncoace. Dar nu era deloc convins că muştele acelea ar fi avut ceva de-a face cu strălucirea. Apăreau după bunul lor plac, indiferent dacă el era treaz sau mangă de beat.

Gândul lui: Trebuie să plec cât mai repede de aici.

Gândul lui: Aş vrea să mor.

2

Deenie scoase un fornăit uşurel şi se întoarse cu spatele la lumina nemiloasă a dimineţii. Nu mai era nimic în cameră în afară de salteaua pe care dormiseră ei şi un dulap amărât; nici măcar un birouaş luat de la o prăvălie de vechituri. Uşa de la dulap era deschisă şi Dan observă acolo mare parte din garderoba sărăcăcioasă a lui Deenie strânsă în două coşuri din plastic pentru rufe murdare. Cele câteva lucruri rămase pe umeraşe păreau a fi haine-de-agăţat-prin-baruri. Văzu chiar şi un tricou roşu pe care scria cu paiete SEXY GIRL şi o fustă din denim, cu tivul franjurat, aşa cum cerea moda. Mai erau acolo două perechi de pantofi sport, două perechi de espadrile şi o pereche de sandale cu barete şi toc înalt care păreau a striga „treci de mă fute”. Dar nu găsi sandalele cu talpă din plută. Şi, evident, nu găsi nici adidaşii lui uzaţi acolo.

Dan nu-şi aducea aminte să-şi fi aruncat încălţările din picioare înainte de a intra în dormitor, dar dacă o făcuseră, înseamnă că erau pe undeva prin living, despre care îşi amintea că-l observase în trecere. Tot acolo trebuie că era şi poşeta