Îşi purtă capul care-i zvâcnea amarnic prin holul cel mic, spre ceea ce presupunea el a fi cealaltă încăpere a apartamentului. În capătul opus uşii se afla o chicinetă, ale cărei dotări constau într-un reşou şi un frigider micuţ, ca de cameră de hotel, îndesat sub blatul bufetului. În zona livingului se afla o canapea din care se revărsa la greu umplutura şi care fusese proptită într-un capăt pe un teanc de cărămizi. În faţa ei era un televizor mare, cu ecranul crăpat pe mijloc. Crăpătura aceea fusese cârpită cu nişte bandă adezivă, care atârna acum într-un colţ. De bandă se lipiseră câteva muşte, dintre care una încă se mai zbătea să scape de acolo. Dan o privi lung, cu un soi de fascinaţie morbidă, spunându-şi (nu pentru prima oară) că ochiul mahmurelii are capacitatea stranie de a descoperi cele mai hidoase imagini în orice cadru dat.

Aproape de canapea se afla o măsuţă de cafea, cu o scrumieră plină cu mucuri de ţigări, o punguţă cu praf alb şi o revistă People pe care era nişte cocaină. Alături, desăvârşind tabloul, era şi o bancnotă de un dolar încă parţial răsucită. Nu ştia cât de mult trăseseră pe nas, dar, judecând după cât praf mai rămăsese, îşi putea lua la revedere de la cei cinci sute de dolari.

Futu-i. Nici măcar nu-mi place cocaina. Şi cum am putut să prizez? De-abia dacă pot să respir.

Însă ea prizase. El îşi frecase praful de gingii. Începea să-şi aducă aminte. Ar fi preferat să nu. Dar era prea târziu.

Muştele morţii din toaletă, intrând şi ieşind din gura domnului Funcţionar/Afacerist/Negustor şi târându-se peste corneele lui umede. Domnul Traficant întrebându-l la ce mama naibii se holbează. El răspunzând că la nimic, nu contează, hai să vedem marfa. Domnul Traficant avea suficientă. De obicei aşa se întâmpla. Apoi drumul cu taxiul până la ea acasă. Deenie prizând praful întins pe dosul palmei, mult prea avidă – mult prea împătimită – ca să mai aştepte. Încercând amândoi să cânte „Mr. Roboto”.

Descoperi sandalele ei şi adidaşii lui marca Reebok chiar după uşă, împreună cu alte amintiri inestimabile. Fata nu-şi azvârlise sandalele, ci le lăsase să-i cadă de la sine, căci cam pe atunci el o apucase zdravăn de fund, iar ea îşi încolăcise picioarele în jurul taliei lui. Gâtul ei mirosea a parfum, respiraţia – a şoric la grătar. Înfulecaseră o grămadă de bucăţi dintr-astea înainte să se apuce de jucat biliard.

Dan îşi puse adidaşii şi se duse în chicinetă, sperând că era ceva nes în unicul dulap de acolo. Nu găsi cafea, dar îi văzu poşeta pe jos. Parcă şi-o aducea aminte cum o aruncase spre canapea şi cum izbucnise în râs atunci când aterizase în altă parte. Cam jumătate din prostiile dinăuntru se împrăştiaseră pe duşumeaua murdară. Printre ele şi un portofel din imitaţie de piele roşie. Îndesă toate lucrurile înapoi în poşetă şi o duse în chicinetă. Deşi era convins că bănişorii lui se odihneau acum în buzunarul jeanşilor de firmă de pe domnul Traficant, o parte din mintea lui se încăpăţâna să creadă că mai rămăsese ceva din ei, pentru simplul motiv că îşi dorea tare mult să mai fi rămas. Zece dolari îi ajungeau doar pentru trei pahare cu tărie ori două baxuri de bere, dar astăzi va avea nevoie de mai mult de atât.

Scoase portofelul fetei şi-l deschise. Înăuntru erau câteva fotografii – două cu Deenie şi un individ care semăna prea mult cu ea ca să nu-i fie rudă, două cu Deenie cu un bebeluş în braţe, una cu Deenie la balul de absolvire, alături de un puşti cu dinţi ca de iepure şi smoching albastru, absolut oribil. Compartimentul pentru bancnote era umflat. Simţi fiorii speranţei, dar îi trecură repede când văzu înăuntru doar un teanc de bonuri de masă. Şi câteva bancnote: două de douăzeci şi trei de zece.

Ăştia-s banii mei. Mă rog, ce-a mai rămas din ei.

Dar ştia că nu era aşa. Niciodată-niciodată-niciodată, în niciun caz, în niciun caz, în niciun caz nu ar fi dat leafa lui pe o săptămână unei piţipoance turmentate pe care a agăţat-o într-un bar. Nu, nu erau banii lui. Erau ai ei.

Da, bine, dar nu ea avusese ideea cu cocaina? Nu din cauza ei era el acuma lefter şi mahmur?

Nu. Eşti mahmur pentru că eşti alcoolic. Eşti lefter pentru că ai văzut muştele morţii.

Poate că da, dar dacă ea nu ar fi insistat să meargă la gară şi să cumpere droguri, el nu ar fi văzut muştele acelea.

Poate că are nevoie de cei şaptezeci de dolari ca să-şi ia de mâncare.

Da. Sigur. Un borcan cu unt de arahide şi unul cu gem de căpşuni. Şi o pâine pe care să le ungă. Pentru restul avea bonurile alea de masă.

Sau poate că are nevoie de banii ăia pentru chirie.

Dacă avea nevoie de bani de chirie îşi putea vinde televizorul. Poate că i-l va cumpăra chiar furnizorul ei de droguri, cu tot cu crăpătură. Şaptezeci de dolari nu aveau cum să-i ajungă pentru chiria pe o lună chiar şi pentru o cocină ca asta.

Nu-s banii tăi, amice! Vocea mamei lui, ultima pe care îşi dorea s-o audă atunci când era al dracului de mahmur şi avea nevoie disperată de un pahar.

— Du-te naibii, mami.

Rosti cuvintele cu glas scăzut, dar întru totul sincer. Luă banii, îi îndesă în buzunar, puse portmoneul înapoi în poşetă şi se întoarse.

În spatele lui era un copil.

Părea să nu aibă mai mult de optsprezece luni. Era îmbrăcat cu un tricou cu însemnele echipei de baseball Atlanta Braves, care îi ajungea până la genunchi. Cu