toate acestea, i se vedea pampersul, pentru că era plin şi îi atârna până deasupra gleznelor. Inima lui Dan făcu un salt mortal în piept, iar capul îi bubui puternic, de parcă însuşi Thor ar fi lovit cu ciocanul lui acolo, înăuntru. O clipă fu convins că va face un atac cerebral, ori un infarct, ori şi una, şi alta.

Trase adânc aer în piept, apoi îl dădu afară.

— De unde ai mai apărut şi tu, viteazule?

— Mami, spuse copilul.

Chestie care, dintr-un punct de vedere, chiar avea noimă – şi Dan apăruse din mami a lui –, dar nu era de prea mare folos acum. Printre bubuielile din capul lui începu să-şi facă loc o concluzie îngrozitoare pe care nu voia s-o accepte.

Te-a văzut când ai luat banii.

Poate, dar nu aceasta era concluzia. Copilul l-a văzut când a luat banii. Ei, şi ce? Nici doi ani nu avea ăsta micu’. Copiii de vârsta asta acceptau tot ce făceau adulţii fără să le pună la îndoială acţiunile. Nu s-ar fi mirat nici dacă ar fi văzut-o pe mami a lui mergând pe tavan cu capul în jos şi scoţând flăcări prin vârful degetelor.

— Cum te cheamă, viteazule?

Vocea îi pulsa în sincron cu bătăile inimii care nu se liniştiseră încă.

— Mami.

Pe bune? Ce-o să se mai distreze colegii tăi la liceu.

— Locuieşti alături? Sau la capătul etajului?

Spune că da. Te rog, spune că da. Pentru că iată concluzia: dacă acest copil e al lui Deenie, atunci înseamnă că ea s-a dus la agăţat prin baruri şi l-a lăsat singur în apartamentul ăsta împuţit. Singur cuc.

— Mami!

Puştiul observă cocaina împrăştiată pe măsuţa de cafea şi se îndreptă într-acolo hotărât, dar cu paşi nesiguri, legănând din fundul îmbibat cu tot felul de chestii al pampersului.

— Bobo!

— Nu, nu-i bobo, îl contrazise Dan, ştiind că nu are dreptate, pentru că exact asta era: bobo pentru nas.

Fără să-l ia în seamă, puştiul întinse una din mânuţe spre praful alb. Şi atunci Dan observă vânătăile. Aidoma celor lăsate de o mână furioasă de adult.

Îl apucă pe copil de mijloc şi pe sub picioruşe. Îl ridică de lângă masă şi îl duse de acolo (pişul din pampers i se scurse printre degete, stropind duşumeaua). O imagine fugară, însă dureros de clară, îi trecu prin minte: individul acela din poze, ruda lui Deenie, scuturând copilul de umeri, lăsându-i pe pielea fină urmele degetelor lui.

(Ascultă la mine, Tommy, ce n-ai înţeles din ieşi în pizda mă-tii de-aici?)

(Haide, măi, Randy, e doar un copilaş!)

Şi dispăru. Însă a doua voce, cea care rostise protestele acelea anemice, era a lui Deenie; şi Dan pricepu de îndată că Randy era fratele ei mai mare. Perfect logic. Nu toţi cei care agresează copiii sunt iubiţii mamelor. Câteodată se mai întâmplă să fie fratele cel mare. Sau unchiul. Sau

(Ieşi de-acolo, loază afurisită, ieşi de-acolo şi ia-ţi doctoria!) chiar bunul şi dragul Tătic.

Îl duse pe cel mic – Tommy îl chema, Tommy – în dormitor. Puştiul îşi văzu mama şi începu să se zbată.

— Mami! Mami! Mami!

Dan îl puse jos şi copilul tropăi mărunţel şi hotărât până la saltea şi se târî de-a buşilea lângă maică-sa. Se pare că Deenie îi simţi prezenţa pentru că întinse o mână şi îl strânse la piept. Tricoul cu Braves se ridică, iar Dan observă alte vânătăi pe picioarele micuţului.

Pe frate îl cheamă Randy. Cred că aş putea să dau de el.

Gând rece şi limpede ca gheaţa din ianuarie. Dacă se uita la poza din portofel şi se concentra cum trebuie, ignorând, fireşte, tunetele din cap, probabil că ar putea să-l găsească. Mai făcuse asemenea lucruri şi înainte.

I-aş putea face şi lui nişte vânătăi. Şi i-aş spune că data viitoare am să-l omor.

Doar că nu avea să mai fie o dată viitoare. Wilmington era de domeniul trecutului. Nu o va mai revedea niciodată pe Deenie şi nici nu va mai călca vreodată în apartamentul acesta care puţea a disperare. Nu se va mai gândi niciodată la cele întâmplate noaptea trecută ori în dimineaţa asta.

Acum auzi vocea lui Dick Hallorann. Ba nu, băieţaş. Poate că ai cum să închizi creaturile din Overlook în casete, dar nu şi amintirile. Asta nu se poate. N-ai cum. Amintirile sunt adevăratele fantome.

Rămase în prag, cu ochii la Deenie şi la băieţelul ei plin de vânătăi. Copilaşul adormise şi el; în lumina dimineţii amândoi alcătuiau un tablou aproape angelic.

Numai că ea nu-i înger. Poate că nu ea i-a făcut vânătăile alea, dar a plecat să-şi facă de cap şi l-a lăsat singur. Dacă tu n-ai fi fost aici când s-a trezit şi a intrat în living…

Bobo, spusese copilaşul, întinzând mânuţa după praful de cocaină. Nu era în regulă. Se impuneau anumite măsuri.

Da, bine, dar nu-i treaba mea. Cum ar fi să mă duc la Protecţia Copilului să depun o plângere cu faţa asta? Başca duhnind a alcool şi vomă. Ca un cetăţean integru care nu poate sta cu mâinile în sân în faţa unei asemenea situaţii.

Ai putea să pui banii înapoi, îi sugeră Wendy. Măcar atâta tot poţi să faci.

Şi aproape că o făcu. Pe bune. Scoase banii din buzunar şi se duse spre locul unde-i pusese