Dacă tot simţi că trebuie să iei ceva de aici, ia mai bine cocaina. Poţi să vinzi ce-a mai rămas din ea pe o sută de dolari. Poate chiar două sute, dacă nu-i cumva prea compromisă.

Însă, dacă potenţialul său client va fi un poliţist sub acoperire – şi la cât de ghinionist era, chiar aşa va fi –, va ajunge la puşcărie. Unde s-ar putea să fie acuzat şi pentru tâmpeniile pe care le făcuse azi-noapte în barul Calea Lactee. Banii erau cu mult mai siguri. Şaptezeci de dolari cu totul.

O să-i împart, hotărî el. Patruzeci pentru ea şi treizeci pentru mine.

Numai că treizeci nu prea aveau la ce să-i folosească. În fond, ea mai avea şi bonurile de masă – un teanc atât de gros că i-ar fi stat în gât şi unui cal. Cu astea putea să cumpere de mâncare copilului.

Luă punga cu cocaină şi revista mânjită şi le puse pe blatul din chicinetă, unde copilul nu putea ajunge. Luă buretele de vase descoperit în chiuvetă şi curăţă bine cu el măsuţa. Spunându-şi în tot acest timp că, dacă ea ar ieşi acum buimacă de somn din dormitor, i-ar da banii ăia afurisiţi înapoi. Spunându-şi în tot acest timp că, dacă ar continua să tragă aghioase, înseamnă că merită cu prisosinţă ce i se întâmplă.

Deenie n-a ieşit din dormitor. Deenie a continuat să tragă aghioase.

Dan isprăvi de şters măsuţa, aruncă buretele înapoi în chiuvetă şi se gândi în treacăt dacă nu ar fi fost bine să-i lase un bilet. Dar ce să-i scrie? Să ai mai multă grijă de copilul tău şi, apropo, să ştii că ţi-am luat banii?

Bine, fără bilet.

Plecă cu banii în buzunarul stâng din faţă, având grijă să nu trântească uşa în urma lui. Îşi spuse că dă dovadă de grijă pentru locatarii dinăuntru.

În jurul prânzului – când migrena devenise de domeniul trecutului mulţumită Fioricet-ului lui Deenie şi unui analgezic Darvon – se apropie de o prăvălie pe a cărei firmă scria Golden’s Discount Liquors & Import Beers. Se afla în zona veche a oraşului, unde clădirile erau din cărămidă, trotuarele erau în mare măsură pustii, iar casele de amanet (etalând fiecare în vitrină colecţii de-a dreptul admirabile de brice) erau numeroase. Avusese de gând să intre în prăvălie şi să-şi cumpere o sticlă foarte mare din cel mai ieftin whisky, dar se răzgândi observând ce se afla în pragul magazinului. Căruciorul unui boschetar, plin vârf cu obişnuitul talmeş-balmeş bizar de boarfe. Boschetarul cu pricina se afla înăuntru, discutând aprins cu vânzătorul. În vârful căruţului era o pătură făcută sul şi legată cu sfoară. Dan observă vreo două pete, dar, una peste alta, nu arăta prea rău. Plecă iute de acolo cu ea sub braţ. În comparaţie cu cei şaptezeci de dolari luaţi de la o mamă singură care avea o problemă cu drogurile, furtul covoraşului fermecat al unui boschetar era un spanac cu totul neînsemnat. Şi poate tocmai din această cauză şi el se simţea mai mărunt şi mai neînsemnat decât se simţise vreodată.

Iată-mă-s, Incredibilul Om care se Micşorează{5}, îşi spuse el grăbindu-se cu prada sub braţ. Dacă mai fur câteva lucruri, o să dispar cu totul şi cu totul.

Se aştepta să fie urmărit de croncănelile ofensate ale boschetarului – cu cât erau mai atinşi la mansardă, cu atât croncăneau mai sonor –, dar nu se auzi nimic. Încă un colţ de stradă şi se va putea felicita că a scăpat basma curată.

Dan trecu de colţul acela şi se felicită.

Seara îl găsi la gura unui canal de scurgere de pe malul râului Cape Fear, sub Podul Memorial. Avea o cameră unde să se ducă, însă exista problema minoră a acumulării datoriilor la plata chiriei, pe care promisese că le va plăti încă de ieri, nu mai târziu de ora 5 p.m. Şi asta nu era totul. Dacă se întorcea acolo, poate că va fi invitat să viziteze o anumită clădire publică, cu aspect de fortăreaţă, de pe strada Bess, unde va trebui să răspundă întrebărilor referitoare la o anumită altercaţie dintr-un anumit bar. Una peste alta, i se părea mult mai sigur să se ţină deoparte.

În centru era un adăpost care se numea Casa Speranţei (şi pe care locatarii îl numeau, absolut firesc, „Casa Disperării”), dar Dan nu avea nici cea mai mică intenţie să se ducă acolo. Sigur, căpătai un pat şi nu trebuia să plăteşti nimic, dar ţi se confisca băutura. Wilmington era plin de hoteluri şi moteluri ieftine, unde nu-i pasă nimănui ce bei, ce tragi pe nas sau ce-ţi bagi în venă, dar de ce să-ţi iroseşti bănişorii de băutură pe un pat şi un acoperiş când vremea e caldă şi nu-i niciun nor pe cer? Se va îngriji să aibă un acoperiş deasupra capului mai încolo, când o va apuca spre nord. Grija lui de acum era cum să-şi recupereze lucruşoarele din camera de pe strada Burney fără să-l observe proprietăreasa.

Luna se ridica încet deasupra râului. Pătura era întinsă în spatele lui. Curând se va culca pe ea, şi-o va înfăşură în jurul corpului şi va dormi. Era suficient de beat cât să-şi închipuie că e fericit. Sigur, fuseseră dificile şi decolarea, şi luarea în altitudine; dar acum toate turbulenţele rămăseseră în urmă. Bănuia că nu duce ceea ce onorabila Americă ar fi numit o viaţă exemplară, dar, pentru moment, totul era în regulă. Avea o sticlă de Old Sun (cumpărată dintr-un magazin situat la o distanţă precaută de Golden’s Discount) şi o jumătate de sandvici mare cu de toate pe care