intenţiona să-l mănânce la micul dejun. Viitorul părea destul de tulbure, dar în seara aceasta cerul era senin şi luminat de lună. Totul era exact aşa cum trebuie să fie.

(Bobo)

Pe neaşteptate copilul apăru lângă el. Tommy. Chiar alături. Uite-l. Se întinde după praful de cocaină de pe măsuţă. Are vânătăi pe braţ. Şi ochi albaştri.

(Bobo)

Văzu toate detaliile cu o claritate dureroasă care nu avea nicio legătură cu strălucirea. Văzu chiar mai multe. Deenie sforăind, culcată pe spate. Portofelul din imitaţie de piele roşie. Teancul gros de bonuri de masă pe care erau tipărite cuvintele MINISTERUL AGRICULTURII S.U.A. Banii. Şaptezeci de dolari. Pe care îi furase el.

Gândeşte-te la lună. La cât de liniştit se ridică ea deasupra apei.

Se gândi o vreme. Dar apoi o văzu iar pe Deenie întinsă pe spate, văzu iar portofelul din imitaţie de piele roşie, teancul de bonuri de masă, ghemotocul jalnic de bancnote (cheltuite deja în mare parte). Şi cel mai clar văzu cum copilul întinde mâna spre praful alb. Şi mâna lui semăna cu o stea de mare.

Bobo, spuse el.

Mami, spuse el.

Dan învăţase un truc prin care putea să-şi dozeze băutura. Astfel, whisky-ul dura mai mult, beţia era mai moderată, mahmureala mai uşor de suportat. Dar erau dăţi când nu reuşea să-şi dozeze paharele. Şi atunci se întâmplau nevrute. Ca în urmă cu o noapte, în barul Calea Lactee. Atunci fusese mai mult sau mai puţin o scăpare. Acum termină cu bună intenţie toată sticla din doar patru înghiţituri lungi. Mintea este o tablă. Pileala este buretele.

Se culcă şi-şi trase marginile păturii furate peste el. Aşteptă uitarea… şi uitarea veni, dar mai întâi veni Tommy. Tricou cu Atlanta Braves. Pampers plin şi umflat. Ochi albaştri, braţ învineţit, mână ca o stea de mare.

Bobo. Mami.

N-am să vorbesc niciodată despre asta, îşi promise el. Cu nimeni. Niciodată.

Şi pe când luna se ridica peste Wilmington, statul Carolina de Nord, Dan Torrance căzu în nesimţire. Au fost câteva vise despre Overlook, pe care însă nu şi le mai aminti la trezire. Nu-şi aminti decât ochii albaştri, braţul învineţit, mâna ca o stea de mare.

Reuşi să-şi recupereze lucrurile şi porni spre nord, oprindu-se mai întâi în capătul statului New York, apoi în Massachusetts. Trecură doi ani. Uneori ajuta oameni, îndeosebi oameni bătrâni. Avea el un talent anume. În prea numeroasele nopţi de beţie, adormea cu gândul la copil şi tot cu gândul la el se trezea în dimineţile mahmure de după. La copil se gândea când îşi promitea să se lase de băutură. Poate săptămâna viitoare; cu siguranţă luna viitoare. Copilul. Ochii. Braţul. Mâna întinsă semănând cu o stea de mare.

Bobo.

Mami.

PARTEA ÎNTÂI

ABRA

I

BUN VENIT ÎN ORĂŞELUL LILIPUT

1

După episodul din Wilmington încetă să mai bea în fiecare zi.

Trecea o săptămână, uneori chiar două, fără să înghită nimic mai tare decât sucuri dietetice. Şi în zilele alea se deştepta dimineaţa fără să mai aibă capul mare, ceea ce era bine. Dar se deştepta şi cu gâtlejul uscat şi simţindu-se nefericit – şi tânjind –, iar asta nu mai era aşa de bine. Apoi venea o seară. Sau un weekend. Uneori declanşatorul se întâmpla să fie o reclamă de la televizor la berea Budwiser – tineri cu chipurile proaspete, abdomenele plate, în faţa unor sticle reci de bere după un meci de volei pe cinste. Alteori reclama era cu două femei care beau un pahar după orele de program într-o cafenea micuţă şi drăguţă în aer liber, cu nume franţuzesc şi plante agăţătoare. Iar băuturile sunt din acelea care se servesc cu umbreluţe mititele în pahar. Sau declanşatorul putea fi chiar şi un cântec auzit la radio. Odată fusese „Mr. Roboto” al celor de la Styx. Atunci când era treaz, era treaz mie-n sută. Atunci când bea, se făcea mangă. Dacă se trezea lângă vreo femeie, îşi amintea invariabil de Deenie şi de puştiul cu logo-ul echipei Braves pe tricou. Îşi amintea de cei şaptezeci de dolari. Îşi amintea chiar şi de pătura furată, pe care o abandonase în rigolă. Poate tot acolo era. Mucegăită la maximum.

Uneori se îmbăta şi lipsea de la muncă. Îl mai ţineau o vreme – era priceput la ceea ce făcea –, dar întotdeauna venea o zi. Iar când ziua aceea venea, le spunea mulţumesc foarte frumos şi se urca într-un autobuz. Şi Wilmington devenea Albany, iar Albany devenea Utica. Utica devenea New Plaz. New Plaz devenea Sturbridge, unde s-a îmbătat la un concert de muzică folk în aer liber şi s-a trezit a doua zi în puşcărie cu încheietura mâinii fracturată. A urmat Weston, apoi un sanatoriu din Marta’s Vineyard şi, ce să vezi, slujba aia n-a durat prea mult, căci în a treia zi asistenta-şefă l-a prins mirosind a băutură. Prin urmare, pa, pa, pa, nasol de tine. Odată drumul său se intersectase cu cel al Clanului Legitim, dar nu-şi dăduse seama. Nu-şi dăduse seama în partea de sus a minţit sale, pentru că mai jos – în partea aceea care strălucea – simţise ceva. Un miros, foarte slab, dar şi foarte neplăcut, ca de cauciuc ars în locul unde s-a petrecut un accident de maşină.

Din Martha’s Vineyard a luat iarăşi autobuzul spre Newburyport. Acolo a găsit de lucru într-un cămin de genul „ni se cam rupe” pentru veteranii din armată, loc unde bătrânii soldaţi în scaune cu rotile erau adesea abandonaţi în faţa cabinetelor de consultaţii până când li se umpleau pungile pentru urină şi dădeau pe dinafară. Mizerabil loc pentru pacienţi, niţeluş mai bun pentru rataţii ca el. Iar Dan şi alţi câţiva angajaţi se purtau cât de bine erau în stare cu cătanele acelea bătrâne. Ba chiar i-a ajutat pe vreo doi să treacă dincolo când le-a venit vremea. A rămas aici până când Preşedintele Saxofonist{6} i-a predat cheile de la Casa Albă Preşedintelui Văcar.{7}

Dan