s-a trotilat în câteva nopţi în Newburyport, dar întotdeauna având grijă să aibă liber a doua zi, aşa că, din punctul acesta de vedere, totul a fost în regulă. După unul din mini-chefurile astea, s-a trezit spunându-şi bine măcar că n-am luat şi bonurile de masă. Iar gândul acesta aduse cu sine vechea halucinaţie cu concursul:

Îmi pare rău, Deenie, ai pierdut, dar nimeni nu pleacă de la noi cu mâna goală. Ce avem pentru ea, Johnny?

Fii atent, Bob, Deenie nu a câştigat niciun ban, dar pleacă acasă cu un joc nou-nouţ, câteva grame de cocaină şi un teanc dolofan de BONURI DE MASĂ!

A reuşit să stea o lună întreagă fără să bea, închipuindu-şi că era un soi mai trăsnit de penitenţă. De mai multe ori s-a gândit că, dacă ar fi avut adresa lui Deenie, i-ar fi trimis de multă vreme blestemaţii ăia de şaptezeci de dolari. I-ar fi trimis de două ori mai mult dacă asta ar fi pus capăt amintirilor despre copilul cu tricou Beavers şi cu vânătăi pe mână. Dar nu avea adresa, aşa că, în loc să trimită banii, s-a ţinut treaz. S-a autoflagelat.

Apoi, într-una din seri, a trecut pe lângă un local pe nume „Adăpostul pescarului” şi prin geam observă o blondă arătoasă la bar. Avea o fustiţă ecosez scurtă-scurtă şi părea că se simte tare singură şi el intră în cârciumă şi se dovedi că blonda era proaspăt divorţată şi, uau, ce nasol, poate că ar fi de acord să-i ţină de urât, şi trei zile după noaptea cu pricina s-a trezit iarăşi cu aceeaşi gaură neagră în memorie. S-a întors la căminul veteranilor, unde treaba lui era să spele duşumelele şi să schimbe becurile, sperând că va avea noroc, dar n-ai să vezi. Centrul „ni se cam rupe” nu însemna totuşi „ni se rupe de tot”, pe aproape, dar nu întocmai. Şi a plecat de acolo cu cele câteva lucruşoare pe care le avea în dulap, amintindu-şi un vers dintr-un cântec al lui Bobcat Goldthwait: „Slujba mea era la locul ei, doar că era a altcuiva.” Şi s-a urcat într-un alt autobuz, de data aceasta cu destinaţia New Hampshire. Însă, înainte să se urce, şi-a cumpărat un recipient din sticlă plin cu lichid dătător de beţie.

Tot drumul a stat în spate, pe locul de lângă toaletă, cel căruia el îi zicea Locul pentru Persoane în Stare de Ebrietate. Experienţa îl învăţase că, dacă ai de gând să te faci muci în timpul drumului, acela era scaunul cel mai bun. Vârî mâna în punga din hârtie, desfăcu dopul recipientului din sticlă plin cu lichid dătător de beţie şi adulmecă aroma maronie. Mirosul acela putea vorbi, chiar dacă nu avea de spus decât un singur lucru: Bună, prieten vechi.

Îşi aminti: Bobo.

Îşi aminti: Mami.

Se gândi că Tommy merge deja la şcoală. Presupunând că bunul şi dragul de unchi Randy nu-l omorâse până acum.

Îşi spuse: Numai tu poţi să-ţi pui frână.

Mai avusese şi înainte gândul acesta, numai că acum îi urmă unul nou: Nu trebuie să trăieşti aşa dacă nu vrei. Poţi, sigur că da… dar nu trebuie.

Vocea aceasta era atât de stranie, atât de diferită de vocile din dialogurile lui interioare, încât la început îşi închipui că recepţionează vocea altcuiva – o putea face, deşi numai rareori răscolea nepoftit gândurile celorlalţi. Învăţase cum să le închidă şi să nu le mai audă. Cu toate acestea, ridică ochii spre intervalul dintre scaune, aproape convins că va vedea cum cineva îl ţintuieşte cu privirea. Dar nu, nu se uita nimeni. Toţi călătorii ori dormeau, ori discutau cu tovarăşul de drum, ori se uitau pe geam la ziua cenuşie de New England.

Nu trebuie să trăieşti aşa dacă nu vrei!

Măcar de-ar fi adevărat. Cu toate acestea, înşurubă la loc dopul sticlei şi o puse pe scaunul de alături. De două ori o luă în mână. Prima dată o puse la loc. A doua oară vârî iar mâna în pungă şi desfăcu din nou dopul, dar chiar atunci autobuzul opri pentru masă, imediat după intrarea în New Hampshire. Dan intră în Burger King împreună cu ceilalţi pasageri, oprindu-se doar atât cât să arunce punga din hârtie într-o pubelă verde pe care erau tipărite cuvintele DACĂ NU-ŢI MAI TREBUIE, ARUNCĂ AICI.

Ce bine ar fi, îşi spuse Dan, auzind zornăitul sticlei. O, Doamne, ce bine ar fi!

2

O oră şi jumătate mai târziu, autobuzul trecu pe lângă un semn pe care scria BINE AŢI VENIT ÎN FRAZIER, UNDE AVEM UN REZON LA FIECARE SEZON! Şi dedesubt: LOCUL UNDE SE AFLĂ ORĂŞELUL LILIPUT!

Autobuzul opri în faţa Centrului Comunitar Frazier ca să ia pasageri. Şi chiar atunci Tony începu să vorbească de pe locul gol de lângă Dan, unde călătorise sticla în prima parte a drumului. Dan îi recunoscu imediat vocea, deşi Tony nu mai vorbise cu el de ani întregi.

(aici e locul)

La fel de bun ca oricare altul, îşi spuse Dan.

Îşi luă geanta din pânză din compartimentul pentru bagaje şi coborî. Rămase pe trotuar urmărind autobuzul care se îndepărta. Spre vest, Munţii Albi fierăstruiau orizontul. În toate peregrinările sale încercase, pe cât posibil, să evite munţii, mai ales monştrii aceia zimţaţi care spărgeau ţara în două. Acum îşi zise: Ia te uită, în cele din urmă tot la munte am ajuns, aşa cum am ştiut că o să se întâmple. Însă aceştia erau munţi mai blajini decât cei care încă îi mai populau visele şi credea că se va putea împăca cu situaţia, cel puţin o perioadă. Asta doar dacă va reuşi să