nu se mai gândească la copilul în tricoul cu Atlanta Braves. Şi dacă va reuşi să se abţină de la băutură. Pentru că, vedeţi voi, vine o vreme când îţi dai seama că nu ajută la nimic să te tot mişti încontinuu. Vine o vreme când îţi dai seama că te iei cu tine oriunde te-ai duce.

Prin văzduh dansa o ninsoare uşoară, delicată ca dantela unei rochii de mireasă. Observă că magazinele înşirate de-o parte şi de alta a străzii principale erau aprovizionate cu mărfuri destinate mai ales schiorilor din decembrie şi vilegiaturiştilor din iunie. Probabil că prin septembrie şi octombrie mai treceau pe acolo şi unii împătimiţi ai culorilor de toamnă; însă acum era perioada aceea considerată drept primăvară în nordul regiunii New England: cam vreo opt săptămâni ţâfnoase, cromate cu frig şi umezeală. Se pare că oraşul Frazier nu găsise încă un rezon pentru acest sezon, pentru că strada principală – Cranmore Avenue – era aproape pustie.

Dan îşi puse geanta pe umăr şi porni încet spre nord. Se opri lângă un gard din fier forjat în spatele căruia se afla un conac victorian, cu multe zorzoane, flancat în ambele părţi de clădiri mai noi, din cărămidă. Acestea erau conectate de casa principală prin galerii acoperite. Conacul avea un turnuleţ în stânga, dar nici unul în dreapta, fapt care conferea locului un aspect asimetric pe care Dan îl găsi pe gustul lui. Ca şi cum bătrâna construcţie i-ar fi spus: Mda, aşa e, m-am cam dărâmat. Ce pana mea! Într-o zi o să ţi se întâmple şi ţie. Începu să zâmbească. Apoi zâmbetul îi muri pe buze.

Tony era la fereastra turnului, privind în jos la el, făcându-i cu mâna. Acelaşi semn pe care Dan şi-l amintea din copilărie, când Tony îl vizita adesea. Închise ochii. Îi deschise. Tony nu mai era acolo. Dar fusese vreodată? Cum să fi fost, când fereastra era acoperită cu scânduri?

Pe panoul de pe peluză stătea scris cu litere aurii pe fond de aceeaşi nuanţă de verde ca şi conacul: CĂMINUL HELEN RIVINGTON.

E şi o pisică înăuntru, îşi spuse Dan. O pisică cenuşie pe care o cheamă Audrey.

În parte corect, în parte greşit. Era, într-adevăr, o pisică acolo şi era cenuşie. Dar era un motan castrat, iar numele lui nu era Audrey.

Dan privi semnul acela multă vreme – suficient de multă cât să se despartă norii şi prin ei să treacă o rază biblică de lumină –, apoi trecu mai departe. Cu toate că soarele era acum destul de puternic cât să facă să scânteieze cromul maşinilor parcate câş în faţa sălii polivalente Olympia şi a salonului de înfrumuseţare Fresh Day Spa, ninsoarea tot zburătăcea peste oraş, amintindu-i lui Dan de o vorbă de-a mamei sale în timpul unei primăveri identice pe vremea când locuiau în Vermont: Dracul îşi bate nevasta.

3

La una sau două străzi de azil, Dan se opri iarăşi. Peste drum de clădirea primăriei se întindea parcul oraşului Frazier. Unul sau două pogoane de pajişte care abia începuse să înverzească, o estradă pentru fanfară, un teren de softball, unul pavat pentru minibaschet, mese de picnic, ba chiar şi un teren de golf. Foarte drăguţ totul, dar pe el îl interesa un panou pe care scria:

 

VIZITAŢI ORAŞUL LILIPUT

„MICA MINUNE” DIN FRAZIER

ŞI CĂLĂTORIŢI CU TRENULEŢUL LILIPUTAN!

 

Nu trebuia să fii vreun geniu ca să observi că Oraşul Liliput era o copie în miniatură a centrului oraşului Frazier, cu Cranmore Avenue prin mijloc. Se mai aflau acolo şi biserica metodistă pe lângă care tocmai ce trecuse, cu turla înaltă de doi metri şi un pic în varianta aceasta, şi o reproducere a teatrului Music Box de pe Broadway, cofetăria Spondulicks Ice Cream, librăria Mountain Books, magazinul de galanterie Cămăşi & Alte Chestii, sala de expoziţii, tipografia „Caracterele Delicate sunt Specialitatea Noastră”. Era şi o copie perfectă, înaltă până la pieptul unui om normal, a conacului cu un singur turnuleţ, care adăpostea Căminul Helen Rivington, deşi fuseseră omise cele două clădiri din cărămidă. Probabil, îşi spuse Dan, pentru că erau urâte ca ciuma, mai ales în comparaţie cu piesa centrală.

Dincolo de Oraşul Liliput se afla un tren în miniatură. CĂILE FERATE DIN LILIPUT era scris cu vopsea pe vagoanele de pasageri, fără îndoială prea mici ca să poată transporta pe cineva mai mare decât un ţânc la vârsta primilor paşi. Rotocoale de fum ieşeau din coşul unei locomotive roşii cam de dimensiunea unei motociclete Honda Gold Wing. Se auzea mormăitul motorului diesel. Pe o latură a ei, cu litere arhaice imprimate cu foiţă de aur, stătea scris: TRENUL HELEN RIVINGTON. Patroana oraşului, presupuse Dan. Probabil că prin Frazier se afla undeva şi o stradă care îi purta numele.

Rămase acolo puţină vreme, cu toate că soarele intrase iarăşi în nori şi vremea se răcise într-atât încât îşi putea vedea aburii respiraţiei. Când era mic, îşi dorise fierbinte un trenuleţ electric, dar nu-l căpătase. Şi uite că aici, în Liliput, dăduse peste o variantă niţeluş mai mare a visului din copilărie, pe care ar fi îndrăgit-o copiii de toate vârstele.

Îşi mută geanta pe celălalt umăr şi traversă strada. Sigur, se simţise tulburat atunci când îl văzuse – şi îl auzise pe Tony –, dar acum se bucura că se oprise aici. Poate că acesta era locul pe care-l căutase, cel unde va reuşi, în sfârşit, să găsească o cale prin care să-şi pună în ordine viaţa cea atât de întoarsă pe dos.

Te iei cu tine oriunde te-ai duce.

Îmbrânci gândul într-un dulap din minte. La asta se pricepea. În dulapul ăla erau tot felul de chestii.

4

Locomotiva era acoperită cu un soi de capotă metalică, dar el descoperi un taburet sub una din streşinile scunde ale Gării Liliput, îl duse lângă tren şi se urcă pe el. În cabina mecanicului erau două scaune cu