marginile rotunjite, îmbrăcate în piele de oaie. Parcă fuseseră recuperate din maşina veche a unor asasini plătiţi din Detroit, aşa arătau. Şi cabina, şi controalele semănau cu cele dintr-o astfel de maşină, cu excepţia unei pârghii de cuplare în forma literei Z care ieşea din podea. Capul original al schimbătorului de viteze fusese înlocuit cu un craniu rânjit, împodobit cu o basma al cărei roşu devenise roz după atâţia ani de folosinţă. Jumătatea superioară a volanului fusese tăiată, astfel încât ce mai rămăsese semăna izbitor cu manşa unui avion uşor. Literele scrise cu vopsea neagră pe tabloul de bord se decoloraseră puţin, dar rămăseseră perfect lizibile: VITEZĂ MAXIMĂ 64 NU DEPĂŞIŢI.

— Îţi place?

Vocea se auzi chiar din spatele lui.

Dan se întoarse brusc, mai să cadă de pe taburet. O mână mare şi zbârcită de vreme şi muncă îl apucă strâns de braţ, ajutându-l să-şi recapete echilibrul. Mâna aceasta aparţinea unui bărbat cam la vreo cincizeci şi nouă, şaizeci şi un pic de ani, îmbrăcat cu o jachetă căptuşită din denim şi având pe cap o şapcă de vânătoare în carouri roşii, cu apărătorile pentru urechi coborâte. În mâna liberă ţinea o trusă de scule, pe capacul căreia era scris – cel mai probabil cu un aparat Dymo pentru etichete – PROPRIETATE A PRIMĂRIEI FRAZIER.

— Hei, scuze, exclamă Dan coborând de pe taburet. N-am vrut să…

— Nu-i nimic. Multă lume vrea să se uite înăuntru. Mai ales cei pasionaţi de trenuleţe. Au senzaţia că li s-a împlinit un vis. Da’ vara încercăm să-i ţinem la o parte, că locu-i supraaglomerat, şi Riv – că aşa-i zicem – face câte o cursă pe oră, da’ acu’ nu-s decât eu aici. Şi nu mă deranjează dacă bagi un ochi.

Întinse mâna.

— Billy Freeman este numele meu. Echipa de întreţinere. Trenuleţul ăsta, de-i zicem noi Riv, e ca şi copilul meu.

Dan strânse mâna întinsă.

— Dan Torrance.

Billy Freeman se uită la geanta de voiaj.

— Tocma’ ce te-ai dat jos din autobuz. Ori mergi cu autostopul?

— Cu autobuzul, spuse Dan. Ce motor are chestia asta?

— Ei, bravo, asta chiar e o chestiune interesantă. Probabil că neam de neamul tău n-a auzit de Chevrolet Veraneio, nu?

Neam de neamul lui nu auzise. Şi totuşi, ştia despre ce era vorba. Pentru că Freeman ştia. Dan avea sentimentul că de ani buni nu mai avusese parte de o strălucire atât de clară. Se simţi încântat ca în copilărie, pe vremea când încă nu aflase cât de periculoasă putea fi strălucirea.

— Automobil de familie fabricat în Brazilia, nu-i aşa? Turbodiesel.

Sprâncenele stufoase ale lui Freeman căutară să atingă linia părului şi omul rânji cu gura până la urechi.

— Al dracu’ să fiu eu dacă n-ai dreptate! Casey Kingsley, şefu’ adică, l-a cumpărat la o licitaţie anul trecut. E ăl mai bun dintre toate. Trage cum n-ai văzut. Şi tabloul de bord e de la o maşină din alea. Scaunele le-am pus eu.

Strălucirea începuse să se stingă, dar Dan mai apucă să vadă ceva.

— Le-ai luat de la un Pontiac GTO Judge.

Freeman se lumină la faţă.

— Chiar aşa. Le-am găsit într-un cimitir de maşini dincolo de Sunapee. Schimbătorul l-am luat de la un camion Mack din 1961. Nouă viteze are. Mişto, nu zici? Ce faci pe-aici? Cauţi de lucru sau cauţi doar să caşti gura?

Dan clipi nedumerit, luat prin surprindere de schimbarea abruptă a subiectului. Căuta de lucru? Da. Logic ar fi fost să-şi încerce norocul la azilul pe lângă care trecuse în plimbarea pe Cranmore Avenue. În plus, bănuia – deşi nu putea spune dacă era vorba de strălucire ori de simplă intuiţie – că aveau nevoie de personal. Dar nu era tocmai convins că dorea să se angajeze acolo. Nu încă. Îl tulburase nespus să-l vadă pe Tony la fereastra turnului.

Plus că ar trebui să treacă ceva mai multă vreme de la ultimul pahar înainte să te prezinţi acolo şi să ceri un formular de angajare, Danny, băiatule. Tre’ să găseşti altceva, chiar dacă nu-i nicio altă slujbă decât cea de spălător de vagoane în schimbul de noapte.

Vocea lui Dick Hallorann. Iisuse. Nu se mai gândise la Dick de o veşnicie. Poate de la păţania din Wilmington.

Pentru că venea vara – sezon pentru care Frazier avea cu siguranţă un rezon –, probabil că se făceau angajări pentru tot felul de treburi. Dar, dacă ar fi avut de ales între fast-foodul de la mall şi Orăşelul Liliput, l-ar fi ales pe cel de-al doilea fără să clipească. Deschise gura să-i răspundă lui Freeman, dar îl auzi din nou pe Hallorann.

Te apropii de treizeci de ani, puştiule. După vârsta asta ocaziile se împuţinează.

În tot acest timp, Billy Freeman se uita la el cu o curiozitate nedisimulată.

— Da, spuse Dan în cele din urmă. Da, caut de lucru.

— În Liliput n-avem slujbe pe termen lung, aşa să ştii. Când vine vara şi se închid şcolile, domnu’ Kingsley angajează tineri din partea locului. Optşpe ani, cel mult douăj doi. Aşa îi cer consilierii municipali. Ca să nu mai punem la socoteală că puştii ăştia muncesc pe bani mai puţini.

Rânji iarăşi, lăsând să se vadă locurile unde pe vremuri sălăşluiseră vreo doi dinţi.

— Orişicât, află de la mine că pe-aici sunt locuri mai nasoale unde să-ţi câştigi o pâine. Sigur, astăzi lucrul în aer liber nu pare prea îmbietor, dar frigul ăsta n-o să mai ţină mult.

Nu, n-o să mai ţină mult. Curând vor fi strânse prelatele de pe construcţiile din parc, descoperind vederii toate locurile unde îţi puteai petrece în mod agreabil zilele de vară: chioşcuri cu hotdogi, gherete cu îngheţată, o chestie circulară care lui Dan i se păru că seamănă cu un carusel. Şi, bineînţeles, trenuleţul. Cel cu vagoane mititele şi cu motor turbodiesel. Dacă ar fi în stare să se ţină departe de pileală şi să arate că e demn de încredere, poate că Freeman sau şeful –