Kingsley – îl vor lăsa să dea o tură sau două cu el. Ce mult i-ar plăcea! Şi după aia, când prin ordinul primăriei se vor angaja doar puştani din oraş, se va putea angaja la azil.

În cazul că se va hotărî să rămână aici.

Bine ai face să te opreşti undeva, zise Hallorann. Se pare că era ziua în care auzea tot felul de voci şi vedea tot felul de lucruri. Bine ai face să te opreşti undeva cât mai curând sau nu vei mai fi în stare să te opreşti nicăieri.

Se miră singur când începu să râdă.

— Îmi convine de minune, domnule Freeman. De minune.

5

— Ai îngrijit vreodată un parc? îl întrebă Billy Freeman.

Mergeau încet de-a lungul trenului. Acoperişurile vagoanelor îi ajungeau lui Dan până în dreptul pieptului, făcându-l să se simtă ca Gulliver.

— Ştiu să sădesc, să plivesc şi să vopsesc. Ştiu să folosesc suflanta de frunze şi drujba. Ştiu să repar motoare mici, dacă problema nu-i prea complicată. Mă pricep să tai iarba cu maşina electrică fără să dau peste copiii din jur. Cât priveşte trenuleţul… la aşa ceva nu cred că mă pricep.

— Pentru asta tre’ să-ţi dea Kingsley OK-ul. Îţi trebuie asigurare şi toate tâmpeniile alelalte. Auzi, ai scrisori de recomandare, nu? Domnu’ Kingsley n-o să te angajeze fără aşa ceva.

— Am câteva. Cele mai multe de la spitalele unde am fost om de serviciu şi infirmier. Domnule Freeman…

— Billy-i de ajuns.

— Trenuleţul tău nu-mi pare că ar fi în stare să transporte pasageri, Billy. Nu văd unde ar putea sta ei.

Billy zâmbi.

— Aşteaptă niţeluş. Să-mi zici dacă şi ţie ţi se pare la fel de nostim. Eu, unul, nu mă plictisesc niciodată.

Freeman se înapoie la locomotivă şi se aplecă. Motorul, care torsese leneş până atunci, îşi mări turaţia, iar prin coş începură să iasă jeturi ritmice de fum negru. Un scâncet hidraulic se auzi pe toată lungimea trenuleţului Helen Rivington. Şi brusc începură să se ridice toate acoperişurile vagoanelor de călători şi al celui de serviciu – nouă în total. Lui Dan i se păru că vede cum se ridică simultan acoperişurile de pe nouă decapotabile identice. Se aplecă să se uite pe geamuri şi văzu scaune din plastic. Şase în fiecare vagon de pasageri. Două în cel de serviciu. Cincizeci în total.

Când Billy se întoarse, îl văzu pe Dan râzând.

— Am senzaţia că trenul ăsta arată al naibii de aiurea atunci când are pasageri.

— Păi, da, cum altfel? Oamenii fac pe ei de-atâta râs şi consumă role-ntregi de film. Uită-te cum arăt.

La capătul fiecărui vagon era câte o treaptă placată cu oţel. Billy se urcă pe una, intră în vagon şi se aşeză pe unul din scaune. Atunci se petrecu un soi de iluzie optică, făcându-l să pară imens, îi făcu un semn infatuat din mână, iar Dan pufni iarăşi în râs, imaginându-şi cincizeci de brobdingnagieni{8} urcaţi în trenuleţul care ieşea maiestuos din Gara Liliput.

Îl aplaudă pe Billy Freeman, care coborî din vagon şi se îndreptă spre el.

— Pun pariu că vindeţi cam la un miliard de ilustrate din astea între Ziua Eroilor{9} şi Ziua Muncii{10}.

— Păi, cum altfel?

Billy se scotoci în buzunarul hainei, de unde scoase un pachet mototolit de ţigări Duke – o marcă ieftină cu care Dan era familiarizat: se vindea peste tot în America, în staţiile de autobuz şi în magazinele mici – şi îl întinse spre el. Dan luă o ţigară. Billy luă şi el una şi le aprinse pe amândouă.

— Mă bucur de ele cât mai pot, spuse Billy, privindu-şi ţigara. Nu peste multă vreme fumatul va fi interzis aici. Deja se vorbeşte despre asta în Clubul Doamnelor din Frazier. Nişte cotoroanţe care n-au de lucru, dacă mă întrebi pe mine, dar ştii vorba aia – mâna care-mpinge afurisitu’ ăla de leagăn e şi mâna care conduce afurisita asta de lume.

Scoase cu putere fumul pe nări şi continuă:

— Nu că vreuna din hoaştele alea bătrâne ar fi împins vreun leagăn de pe vremea când era Nixon preşedinte. Ori ar fi avut nevoie de vreun Tampax, dacă stai să te gândeşti bine.

— Poate nu-i chiar atât de rău, spuse Dan. Copiii imită ce văd la adulţi.

Se gândi la tatăl lui. Odată, nu cu mult înainte să moară, mama spusese că lui Jack Torrance ce-i plăcea mai mult decât o tărie era o tavă cu pahare pline cu tărie. Sigur că lui Wendy îi plăceau ţigările şi ţigările au ucis-o în cele din urmă. Odată ca niciodată, Dan îşi jurase şi că nu va fuma în veci. Dar ajunsese la concluzia că viaţa nu era decât o serie de ambuscade pline de ironie.

Billy Freeman îl privi lung, cu un ochi aproape închis din pricina fumului.

— Câteodată mi se întâmplă să am nişte presimţiri şi, uite, acum am una despre tine.

Rostise presiimţiri, în stil New England.

— Am avut-o dinainte să te întorci şi să te văd la faţă. Cred că eşti numa’ bun pentru curăţenia de primăvară d-acu’ şi până la sfârşitu’ lu’ mai. Aşa simţesc eu şi mă încred în ce simţesc. Poate zici că-s dus cu capu’.

Nu, Dan nu zicea că ar fi dus cu capul, chiar deloc. Acum înţelese el de ce auzise atât de clar gândurile lui Billy Freeman, fără să facă vreun efort anume. Îşi aduse aminte ce-i spusese pe vremuri Dick Hallorann – Dick, prietenul lui din lumea adulţilor. O grămadă de oameni au chestia asta căreia eu îi zic „strălucire”, dar la cei mai mulţi e vorba doar de un simplu licăr care-i ajută să ştie dinainte ce muzică o să fie la radio sau că o să sune telefonul.

Billy Freeman avea licărul acesta. Scânteierea.

— Zici că trebuie să vorbesc cu tipul ăsta, Cary Kingsley, nu?

— Casey, nu Cary. Da, cu el trebuie să vorbeşti. Se ocupă de toate lucrările publice din