— Când ar fi bine să-l caut?

— Cam acu’, zic eu, răspunse Billy, întinzând o mână. Uite, colo, maldăru’ ăla de cărămizi de peste drum e Primăria Frazier şi acolo sunt şi birourile. Domnu’ Kingsley tre’ să fie la subsol, la capătul holului. Ştii că ai nimerit imediat ce auzi muzică disco prin tavan. Doamnele au oră de aerobic marţea şi joia.

— Bine, spuse Dan, aşa am să fac.

— Ai recomandările la tine?

— Da, răspunse el lovind uşor cu mâna geanta din pânză tare pe care o sprijinise de clădirea Gării Liliput.

— Nu ţi le-ai scris singur, nu?

— Nu, sunt pe bune, surâse Dan.

— Atunci, du-te şi fă-l praf, tigrule.

— Bine.

— Încă ceva, îl opri Billy când Dan vru să plece. Are mare boală pe ăia care beau. Dacă te ştii că-ţi place pileala şi el te întreabă dacă bei, eu te-aş sfătui să… minţi.

Dan dădu din cap şi ridică o mână ca să-l asigure că înţelesese, în fond, mai spusese minciuna aceasta şi înainte. De multe ori.

Judecând după nasul congestionat, Casey Kingsley nu avusese mereu boală pe cei cărora le plăcea băutura. Era un individ masiv, despre care era mai bine să spui că îmbrăcase biroul acela ticsit, nu că lucra la el. Acum stătea tolănit pe scaunul sprijinit doar pe picioarele din spate şi răsfoia tacticos scrisorile de recomandare ale lui Dan, îngrijit păstrate într-o mapă albastră. Ceafa lui Kingsley atingea aproape partea de jos a unei cruci simple, din lemn, atârnate pe perete alături de o fotografie înrămată a familiei sale. În ea, un mult mai tânăr şi mai zvelt Kingsley poza alături de nevastă şi trei copilaşi în costume de baie pe o plajă oarecare. Prin tavan – doar foarte puţin atenuate – se revărsau peste ei acordurile cântecului „YMCA” al grupului Village People, însoţite de tropăitul entuziast al multor tălpi. În mintea lui Dan se formă instantaneu imaginea unui miriapod. Dar nu unul oarecare, ci unul care tocmai ce se aranjase la coaforul local şi se îmbrăcase cu tricou şi colanţi roşu-aprins, lungi cam de nouă metri.

— Îhî, se declară mulţumit Kingsley de cele citite. Îhî, îhî… mda… aşa, aşa, aşa…

Pe colţul biroului se afla un borcan cu dropsuri. Fără să-şi ridice ochii de pe teancul, destul de subţirel de altfel, de recomandări, scoase capacul, luă o bomboană şi şi-o vârî în gură.

— Ia de te serveşte, îl pofti el.

— Nu, mulţumesc, spuse Dan.

Şi prin minte îi trecu o idee fistichie. Odată ca niciodată, probabil că tatăl lui stătuse într-o încăpere exact ca aceasta atunci când dăduse interviul pentru slujba de îngrijitor la Hotelul Overlook. Oare la ce se gândise el atunci? Că avea neapărată nevoie de slujba aia? Că era ultima lui şansă? Poate. Foarte probabil. Dar, fireşte, Jack Torrance avusese un copil. Dan nu avea. Dacă i s-ar fi părut că nu merge, putea oricând s-o ia din loc şi să rătăcească iar de colo-colo. Sau să-şi încerce norocul la azil. Însă… îi plăcea nespus parcul acesta. Îi plăcea trenuleţul, care-i făcea pe adulţii normali să capete dimensiuni de Goliat. Îi plăcea Orăşelul Liliput, aşa ridicol şi vesel şi oarecum semeţ în felul acela plin de sine care caracterizează America provincială. Şi îi plăcea şi Billy Freeman, cu bobul lui de strălucire de care habar nu avea.

„I Will Survive” înlocui „YMCA” în sala de aerobică de deasupra. Ca şi cum tocmai schimbarea muzicii ar fi aşteptat-o, Kingsley puse la loc în mapă scrisorile de recomandare şi le împinse peste birou.

Acum o să-mi spună că nu mă angajează.

După toate presimţirile corecte de până atunci, aceasta se dovedi total greşită.

— Toate recomandările sunt în regulă, dar mi se pare că ai fi mai în largul tău dacă ai lucra la Spitalul Central New Hampshire, ori chiar la căminul de aici, din oraşul nostru. Cred că te-ai putea califica pentru Programul de îngrijire la Domiciliu, că am observat că ai ceva pregătire medicală şi de acordare a primului-ajutor. Scrie acolo că ştii să foloseşti un defibrilator. Ai auzit de Programul ăsta?

— Am auzit. Şi mi-a trecut prin minte să încerc la azil. Dar am văzut parcul şi Orăşelul Liliput şi trenul.

Kingsley mormăi:

— Poate ai chef să-l conduci o tură, nu?

Dan minţi fără să clipească:

— Nu, domnule, nu în mod deosebit.

Dacă ar fi recunoscut că i-ar plăcea nespus de mult să stea în scaunul de Pontiac şi să-şi pună mâinile pe volanul retezat, ar fi deschis calea spre o altă discuţie – aceea despre permisul lui de conducere, apoi despre cum s-a făcut de l-a pierdut, apoi ar fi primit invitaţia de a părăsi fără întârziere biroul domnului Casey Kingsley.

— Şi din ce-am citit mi se pare că eşti un tip care cauţi de muncă pe termen scurt.

— Odată şi odată am să mă stabilesc undeva. Odată şi odată am să-mi scot dorul de ducă din sistem. Aşa cred.

Se întrebă dacă vorbele astea i se păruseră lui Kingsley la fel de aiurea cum i se păruseră lui.

— Un job pe termen scurt e tot ce-ţi pot eu oferi, zise Kingsley. Când va începe vacanţa de vară…

— Ştiu. Mi-a spus Billy. Dacă voi mai dori să rămân pe aici la vară, am să-mi încerc norocul la azil. De fapt, cred că am să mă interesez din vreme, dacă nu vă deranjează.

— Nu-mi pasă ce faci, îi răspunse Kingsley privindu-l curios. Nu ţi-e greu să ai de-a face cu oamenii care-s pe moarte?

Mama ta a murit acolo, îşi dădu seama Danny. După câte se părea, strălucirea nu dispăruse; nici măcar nu se ascunsese pe undeva. O ţineai de mână când s-a întâmplat. O chema Ellen.

— Nu, zise el, adăugând, fără să ştie de ce: Cu toţii murim mai devreme sau mai târziu. Lumea nu-i decât un mare azil în care aerul este curat.

— În plus, mai eşti şi filosof! Ei bine, domnule Torrance, cred că am să te angajez. Am încredere în judecata lui Billy – foarte rar se înşală în privinţa oamenilor. Doar că am să te rog să vii la timp la program, să nu