te prind băut, să nu te prind cu ochii roşii şi duhnind a iarbă. Dacă nu, pe-aici ţi-e drumul, că am să am eu grijă să nu te primească la Căminul Rivington. Ne-am înţeles?

Dan simţi un ghimpe de antipatie faţă de omul acela

(puţă mică şi afectată)

dar şi-l reprimă. Era pe terenul lui Kingsley, iar mingea era la Kingsley.

— Mie-n sută.

— Poţi să-ncepi chiar de mâine, dacă-ţi convine. Vezi că sunt o mulţime de camere de închiriat în oraş. Dacă vrei, pot să dau câteva telefoane. Ai de unde să plăteşti nouăzeci de dolari pe săptămână până la prima leafă?

— Da. Mulţumesc, domnule Kingsley.

Kingsley făcu un semn nepăsător din mână.

— Atunci, îţi recomand Hanul Red Roof. Fostul meu cumnat se ocupă de el şi o să-ţi facă o reducere. De acord?

— De acord.

Totul se petrecuse uluitor de repede, aşa cum îşi găsesc locul ultimele din cele o mie de piese ale unui puzzle complicat. Dan hotărî să nu se încreadă în această senzaţie.

Kingsley se ridică de pe scaun. Era un individ mătăhălos, drept pentru care procesul respectiv a fost unul anevoios şi de durată. Se ridică şi Dan, iar atunci când Kingsley îi întinse mâna ca un jambon de Crăciun peste biroul vârfuit cu de toate, Dan Torrance i-o strânse. Deasupra lor, KC and The Sunshine Band{11} declarau lumii întregi că „exact aşa le place, aha-aha”.

— Nu pot să suport căcatul ăsta de muzică, comentă Kingsley.

Nu, îşi spuse Danny. Nu suporţi muzica asta. Ţi-aminteşte de una din fetele tale, cea care nu mai trece să te vadă. Pentru că nu te-a iertat încă.

— Eşti bine, dom’ne? se alarmă Kingsley. Că te-ai cam albit la faţă.

— Puţin obosit. Am mers cam mult cu autobuzul.

Strălucirea revenise. Revenise şi era foarte puternică. Întrebarea era: de ce tocmai acum?

7

Dan începuse lucrul de trei zile, timp în care vopsise estrada şi curăţase parcul de toate frunzele toamnei trecute. Kingsley traversă cu pas agale Cranmore Avenue şi îl anunţă că-i făcuse rost de o cameră pe strada Eliot, dacă mai avea nevoie. Cu baie proprie, cadă şi duş. Optzeci şi cinci pe săptămână. Dan răspunse că da, avea nevoie.

— Du-te s-o vezi în pauza de prânz, îi zise Kingsley. Întreabă de doamna Robertson.

Adăugă apoi întinzând spre el un deget care prezenta primele semne noduroase ale artritei:

— Vezi să n-o dai în bară, băieţică. Doamna e o prietenă veche de-a mea. Ţine minte că am garantat pentru tine doar pe baza câtorva recomandări foarte subţirele şi a intuiţiei lui Billy Freeman.

Dan spuse respectuos că nu o va da în bară, dar până şi în propriile-i urechi îi sună fals sinceritatea debordantă pe care încercă să şi-o strecoare în voce. Din nou se duse cu gândul la tatăl lui, a cărui viaţă fusese redusă la o nesfârşită milogeală după slujbe în faţa unui prieten bogat, după ce îşi pierduse serviciul de profesor în Vermont. Părea straniu să simţi compătimire pentru un om care aproape te omorâse, dar, iată, compătimirea era aici. Oare cei din jur simţiseră vreodată nevoia să-i spună lui Jack Torrance să nu o dea în bară? Probabil. Dar Jack Torrance tot o dăduse. Într-un mod absolut spectaculos. De cinci stele. Sigur, o parte din eşecul acesta se datorase băuturii. Însă mai era ceva: atunci când eşti la pământ, se găsesc unii care simt nevoia să te calce pe spinare şi să-ţi înfigă talpa în ceafă în loc să te ajute să te ridici de acolo. Nasol, sigur că da, dar aşa este şi viaţa în mare parte. Atunci când te afli pe treapta cea mai de jos a condiţiei umane nu vezi în jurul tău decât cururi.

— Şi vezi dacă Billy poate să-ţi găsească pe undeva o pereche de cizme care să-ţi vină. A dosit vreo zece de perechi pe undeva, prin magazia de scule, şi ultima oară când am fost acolo parcă doar jumate se mai potriveau.

Ziua era senină, văzduhul înmiresmat. Dan, îmbrăcat doar în jeanşi şi un tricou cu logoul echipei de baseball Utica Blue Sox, se uită mai întâi la cerul aproape fără nori şi apoi la Casey Kingsley.

— Mda, ştiu ce vrei să zici, prietene, da’ aici suntem la munte. Ăia de la meteo zic c-o să vină un front de la nord-est şi temperatura o să scadă zdravăn. N-o să dureze prea mult – îngrăşământul săracului, aşa îi zicem noi în New Hampshire ninsorii de aprilie –, dar cică o să fie şi vijelii. Aşa zic ăia la radio. Sper că te descurci şi cu suflanta de zăpadă la fel de bine cum ştii s-o foloseşti pe aia de frunze. Şi mai sper că te ţine spinarea, pentru că mâine, pe vremea asta, ai să aduni o grămadă de crengi rupte, împreună cu Billy. Poate o să fie nevoie şi să tăiaţi nişte pomi doborâţi de furtună. Ştii să umbli cu o drujbă?

— Da, domnule, răspunse Dan.

— În regulă.

8

Dan a căzut la învoială cu doamna Robertson; ba chiar a fost invitat la un sandvici cu pastă de ou şi o cafea în bucătăria comună. El acceptă, aşteptându-se la şuvoiul de întrebări obişnuite în situaţii de genul acela: ce vânt îl adusese în Frazier şi pe unde mai umblase înainte. Într-un mod cu totul neaşteptat, dar cu atât mai reconfortant, nu auzi niciuna. În schimb, doamna în chestiune se interesă dacă avea cumva timp să o ajute să închidă obloanele de la geamurile de la parter, în caz că „s-ar fi pornit vânticelul”. Dan avea tot timpul din lume şi era bucuros să o ajute. Nu avea el prea multe motto-uri în viaţă, dar unul dintre acestea spunea: „înţelege-te cât se poate de bine cu proprietăreasa”. Nu ai de unde şti când o vei ruga să te amâne cu chiria.

În parc îl aştepta Billy cu o listă de treburi. Cu o zi în urmă luaseră toate prelatele de pe toate leagănele pentru copii. În după-amiaza aceasta le-au pus la loc şi au