închis cu obloane toate chioşcurile şi gheretele. La sfârşit au dus trenuleţul Riv înapoi în magazie. Apoi şi-au scos două scaune pliante în faţa Gării Liliput şi s-au aşezat să fumeze.

— Uite ce e, Danno, oftă Billy, sunt un rândaş al dracului de obosit.

— Nu eşti singurul, îi zise Dan.

Însă el se simţea foarte bine. Îşi simţea toţi muşchii încălziţi şi agili. Uitase cât de benefic putea fi lucrul în aer liber atunci când nu trebuie să te lupţi cu mahmureala.

Cerul se acoperise cu nori. Billy se uită la ei şi oftă din nou.

— Sper din tot sufletul să nu fie adevărat ce-au zis ăia la radio. Să nu avem parte de ninsori atât de puternice. Dar probabil că sper degeaba. Ţi-am găsit nişte cizme. Nu-s arătoase, dar măcar sunt pereche.

Dan luă perechea de cizme şi porni spre noua lui locuinţă. Vântul începuse deja să sufle cu putere, iar ziua se întunecase a furtună. Nu mai devreme de dimineaţă, Frazier păruse în pragul verii. În seara aceasta, văzduhul era plin de umezeala aceea care-ţi îngheaţă obrajii, anunţând ninsoarea. Străzile lăturalnice erau pustii, casele erau închise.

Dan făcu colţul de pe strada Morehead pe Eliot şi se opri brusc. În faţa lui, pe trotuar, se rostogolea împreună cu ultimele frunze scheletice ale toamnei trecute un joben ponosit, asemănător cu cele purtate de magicieni. Sau de actorii din vechile comedii muzicale. Şi îl trecu un fior până în măduva oaselor, pentru că jobenul acela nu era acolo. Nu tocmai.

Închise ochii şi numără încet până la cinci. Rafalele de vânt îi loveau jeanşii de fluierele picioarelor. Apoi îi deschise. Alaiul de frunze era tot acolo, dar jobenul dispăruse. Fusese doar una din viziunile produse de strălucire – intensă, tulburătoare şi, ca în majoritatea cazurilor, fără niciun sens. Întotdeauna când era treaz vedeniile acestea erau puternice, dar niciodată nu-i mai păruseră atât de reale ca de când ajunsese în Frazier. Parcă aerul de aici era cumva mai altfel. Cumva mai prielnic recepţionării acelor transmisiuni stranii de pe Planeta de Nicăieri. Cumva mai special.

Aşa cum şi Hotelul Overlook era special.

— Nu, spuse el cu voce tare. Nu, nu cred una ca asta.

Doar câteva pahare şi totul o să dispară, Danny. Asta crezi?

Da, din nefericire, credea.

9

Casa doamnei Robertson era veche, cu multe coridoare şi unghere, construită în stil Colonial. Camera lui Dan se afla la etajul al treilea şi de la ferestrele ei se puteau vedea munţii de la vest. S-ar fi putut lipsi bucuros de panorama aceea. Amintirile sale despre Overlook păliseră mult în decursul anilor, dar acum, pe când îşi despacheta bagajul sărăcăcios, o aducere-aminte ieşi la suprafaţă… la fel ca un artefact organic şi foarte scârbos (corpul descompus al unui animal mic, de pildă) care pluteşte spre oglinda unui lac adânc.

Se însera când a nins prima dată. Stăteam pe terasa hotelului aceluia mare şi vechi şi gol – tata în mijloc, mama într-o parte, iar eu în cealaltă. Şi ne ţinea de după umeri. În vremea aceea totul era în regulă. În vremea aceea nu mai bea. La început ninsoarea a căzut în linii perfect perpendiculare pe sol, apoi s-a pornit vântul şi a început să bată pieziş, clădind zăpada pe laturile terasei şi acoperind…

Încercă să blocheze amintirea, dar aceasta tot îşi făcu loc prin gândurile lui.

…animalele acelea tăiate în gardul viu. Animalele acelea care te împresurau atunci când nu erai atent.

Plecă de la geam, cu pielea braţelor ca de găină. Îşi cumpărase un sandvici de la prăvălia Red Apple cu intenţia de a-l mânca în timp ce citea romanul lui John Sandford, cumpărat tot de acolo. Dar după primele îmbucături îl împachetă la loc şi îl puse la rece, pe pervazul ferestrei. Poate o să-l termine mai târziu, deşi nu credea că va mai fi treaz după ora nouă; şi dacă va fi citit până atunci o sută de pagini înseamnă că totul era cum trebuie.

Afară vântul se înteţea tot mai mult. Din când în când scotea câte un zbieret înfricoşător în jurul streşinilor, făcându-l să-şi ridice ochii din carte. Pe la opt şi jumătate începu şi ninsoarea. Deasă şi apăsătoare, acoperind repede fereastra şi ascunzând vederii munţii. Dintr-un punct de vedere, aşa era şi mai rău. Zăpada acoperise şi geamurile de la Overlook. Mai întâi doar pe acelea de la primul etaj… apoi şi de la al doilea… şi, în cele din urmă, şi de la al treilea.

Şi atunci au fost înmormântaţi alături de morţii cei vii.

Tata îşi închipuia că o să-l facă director. Nu trebuia decât să facă dovada loialităţii sale. Sacrificându-şi fiul.

— Propriul său fiu, murmură Dan, privind în jur de parcă altcineva ar fi rostit cuvintele acestea…

…şi chiar aşa era, simţea că nu este singur. Nu tocmai. Vântul scoase un urlet prelung, făcându-l să se înfioare.

Încă mai pot să dau o fugă până la Red Apple. Să-mi iau o sticlă de ceva. Să-mi înăbuş toate amintirile astea urâte.

Dar nu. Îşi va citi cartea. Detectivul Lucas Davenport se ocupa de caz, iar el avea de gând să citească această carte până la capăt.

Însă o lăsă din mână la nouă şi un sfert şi se culcă într-unul din multele paturi din camerele cu chirie care îi mobilau viaţa. N-am să reuşesc să adorm, îşi zise el. Vântul zbiară prea tare.

Dar adormi.

10

Stătea la gura canalului, privind în jos la apele râului Cape Fear şi la podul de peste el. Noaptea senină era luminată de o lună mare şi plină. Nu ningea şi