nici nu bătea vântul. Şi Overlook dispăruse. Chiar dacă nu ar fi ars până în temelii în timpul mandatului Fermierului Obscur ajuns Preşedinte, tot s-ar fi aflat la mai bine de o mie cinci sute de kilometri de aici. Şi atunci, de ce era atât de înspăimântat?

Pentru că nu era singur, iată de ce. Era cineva în spatele lui.

— Vrei să-ţi dau un sfat, Ursuleţ?

Voce moale, şovăielnică. Dan simţi un fior prelung pe şira spinării. Purta pantaloni scurţi, aşa că observă încreţiturile pielii de găină de pe picioare. Adică cum pantaloni scurţi? Adică, o fi fost mintea lui de adult, dar acum se afla în capul unui băieţel de cinci ani.

Ursuleţ. Cine…?

Ştia. Îi spusese lui Deenie cum îl cheamă, dar ea se încăpăţânase să-i zică Ursuleţ.

Nu-ţi aduci aminte şi, în fond, nu-i decât un vis.

Fireşte că era un vis. El se afla în Frazier, New Hampshire. Dormea dus în camera închiriată, în vreme ce un viscol de primăvară urla prin streşinile casei doamnei Robertson. Cu toate acestea, i se păru mai înţelept să nu se întoarcă. Mai înţelept şi mai prudent – sigur că da.

— N-am nevoie de niciun sfat, spuse el privind la râu şi la luna plină. Toată viaţa am primit sfaturi numai de la experţi. Barurile şi frizeriile sunt pline de asemenea oameni amabili.

— Fereşte-te de femeia cu joben, Ursuleţ.

Care joben? Ar fi putut el să întrebe, dar, pe bune, la ce să se ostenească? Doar văzuse jobenul gonit de vânt pe trotuar, aşa că ştia foarte bine despre ce era vorba. Da, văzuse jobenul acela, negru ca păcatul pe dinafară, căptuşit cu mătase albă pe dinăuntru.

— E Regina Zgripţuroaică{12} din Castelul Iadului. Dacă te pui cu ea o să te mănânce de viu.

Întoarse capul. N-avu încotro. Deenie stătea în canalul de scurgere, cu pătura boschetarului înfăşurată în jurul umerilor goi. Părul i se lipise de obrajii buhăiţi şi uzi. Ochii îi erau înceţoşaţi. Era moartă. Probabil că zăcea de ani întregi în mormânt.

Nu eşti adevărată, încercă să spună Dan, dar niciun sunet nu-i ieşi de pe buze. Avea din nou cinci ani. Danny avea cinci ani, de Overlook se alesese praful, dar, iată, se afla faţă în faţă cu o femeie moartă, una de la care furase bani cu ceva vreme în urmă.

— Nu-i nimic, zise ea.

Bolboroseală venită din gâtul umflat.

— Am vândut cocaina. Am înmulţit-o cu nişte zahăr şi am vândut-o cu două sute.

Rânji veselă şi apa se scurse printre dinţi.

— Mi-ai plăcut, Ursuleţ. Din cauza asta am venit să te avertizez. Fereşte-te de femeia cu joben.

— Chip fals, spuse Dan… cu vocea lui Danny, voce subţire şi fragilă de copil. Chip fals, nu eşti aici, nu eşti adevărată.

Închise ochii aşa cum îi închisese strâns de multe ori atunci când văzuse lucruri îngrozitoare în Overlook. Femeia începu să ţipe, dar nu vru să şi-i deschidă. Şi ţipetele se prelungiră, ridicându-se şi coborând, şi îşi dădu seama că ţipătul vântului este cel pe care îl aude. Nu era în Colorado, şi nu era nici în Carolina de Nord. Era în New Hampshire. Avusese un coşmar, dar acum coşmarul se terminase.

11

Timex-ul lui îl anunţă că era ora două dimineaţa. Era frig în cameră, dar avea pieptul şi braţele lipicioase de la transpiraţie.

Vrei să-ţi dau un sfat, Ursuleţ?

— Nu, spuse el. Nu vreau niciun sfat de la tine.

E moartă.

N-avea cum să ştie asta, dar ştia. Deenie – cea care semăna cu o zeiţă a Vestului, cu fusta ei strâmtă din piele, scurtă până la şezut, şi cu sandalele cu talpă din plută – era moartă. Ba ştia şi cum a murit. Luase un pumn de pastile, îşi strânsese frumos părul, umpluse cada cu apă caldă, intrase în ea, adormise şi se înecase.

Îi era îngrozitor de cunoscut mugetul acesta al vântului, plin de ameninţări sinistre. Parcă un zeu furios lovea în lume cu un ciocan pneumatic.

Obişnuiam să-i numesc dependenţa Lucrul Rău, îşi aduse aminte Dan. Dar sunt ocazii când băutura e Lucrul Bun. Ca atunci când te trezeşti dintr-un coşmar şi ştii că acum cel puţin cincizeci la sută e strălucire, atunci băutura e un Lucru Foarte Bun.

Un pahar i-ar readuce somnul. Trei i-ar garanta nu doar somnul, ci un somn fără vise. Somnul este doctorul naturii, iar în momentul de faţă Dan Torrance se simţea foarte rău şi avea nevoie de o doctorie puternică.

Nicio farmacie nu mai e deschisă la ora asta. Ghinionul tău.

Poate.

Se întoarse pe o parte şi simţi cum ceva se întoarce odată cu el. Nu, nu ceva. Cineva. Cineva care se urcase în pat cu el. Deenie se urcase în pat cu el. Dar părea prea firavă ca să fie Deenie. Părea mai degrabă…

Se rostogoli iute din pat, ateriză greoi pe duşumea şi se uită peste umăr. În pat se afla băieţelul lui Deenie. Tommy. Îi lipsea partea dreaptă a capului. Printre firele blonde de păr, pline cu sânge închegat, se vedeau fragmente de os. O mâzgă cenuşie i se usca pe unul din obraji – o bucată de creier. N-avea cum să mai fie viu cu o asemenea rană la cap. Dar iată-l că era. Şi întinse spre Dan o mânuţă asemănătoare cu o stea de mare.

— Bobo.

Iar urletele începură din nou, şi de această dată nu mai erau urletele vântului şi nici urletele lui Deenie.

De această dată erau urletele lui.

12

Când se trezi pentru a doua oară – când se trezi pe bune –, nu mai urla, ci scotea un soi de mârâit înfundat din capul pieptului. Se ridică în fund gâfâind, cu aşternuturile mototolite în jurul taliei. Nu mai era nimeni altcineva în pat, dar visul nu se risipise cu totul şi nu-l liniştea ceea ce vedea. Dădu