la o parte păturile şi tot nu se linişti. Pipăi cearşaful centimetru cu centimetru, căutând să simtă căldura unui corp străin sau o adâncitură ce va fi fost făcută de şolduri şi funduleţ de copil. Nimic. Fireşte. Atunci se uită sub pat şi nu văzu acolo decât perechea de cizme primite cu împrumut.

Vântul sufla acum cu mai puţină forţă. Viscolul nu se oprise, dar dădea semne că se va domoli curând.

Porni spre baie, dar, pe la jumătatea drumului, se răsuci brusc, ca şi cum s-ar fi aşteptat să surprindă pe cineva în spatele lui. Însă în spatele lui nu erau decât patul şi aşternuturile azvârlite pe jos. Aprinse lumina de deasupra chiuvetei, se spălă pe ochi cu apă rece şi se aşeză pe capacul WC-ului, trăgând adânc aer în piept. Se gândi să se ducă să-şi ia o ţigară din pachetul lăsat pe măsuţă, alături de carte, dar îşi simţea picioarele ca de gumă şi nu era sigur că-l vor ţine. Aşa că rămase aşezat. De acolo putea vedea patul, iar patul era gol. Camera era goală. Deci totul era în regulă.

Numai că… nu-i dădea senzaţia că ar fi goală. Nu încă. Atunci când va fi convins de asta, probabil că se va întoarce în pat. Dar nu ca să doarmă. Terminase cu somnul pentru noaptea asta.

13

Cu şapte ani în urmă, pe vremea când lucra ca infirmier la un azil din Tulsa, Dan se împrietenise cu un psihiatru în vârstă care suferea de cancer la ficat în fază terminală. Într-o zi, când Emil Kemmer depăna (deloc discret) amintiri despre cele mai interesante cazuri ale lui, Dan îi mărturisise că, încă din copilărie, suferea de ceea ce spunea el că ar fi „vis într-un alt vis”. Cunoştea, oare, Kemmer fenomenul acesta? Avea el, cumva, şi o denumire ştiinţifică?

Kemmer fusese un om zdravăn la tinereţe – dovadă în sensul acesta stătea vechea fotografie în alb-negru de la nuntă de pe noptiera lui – dar, aşa cum ştim cu toţii, cancerul este dieteticianul absolut şi, în ziua când avusese loc discuţia respectivă, fostul psihiatru ajunsese la patruzeci şi şase de kilograme, jumătate cât anii săi. Însă mintea îi era la fel de ageră ca înainte de boală şi acum, aşezat pe capacul closetului şi ascultând ultimele zbateri ale viscolului de afară, Dan şi aduse aminte de surâsul hâtru al bătrânului.

— În mod normal, rostise el cu accentul lui butucănos de german, sunt plătit pentru diagnosticele mele, Daniel.

Dan rânjise amuzat:

— Ghinionul meu.

— Poate că nu.

Kemmer îl privise cu atenţie. Ochii bătrânului erau albaştri, dar un albastru foarte deschis. Cu toate că-şi dădea seama că era cumplit de incorect, Dan şi-i imagină sub marginea ţucalului pe care foştii membri SS îl numeau cască.

— Prin casa asta a morţii umblă zvonul că tu, băiete, ai un talent special pe care îl foloseşti ca să-i ajuţi pe oameni să se stingă. Aşa este?

— Uneori îi mai ajut, răspunsese circumspect Dan. Dar nu întotdeauna.

Adevărul era „aproape întotdeauna”.

— Şi atunci, când îmi va veni sorocul, ai să mă ajuţi şi pe mine?

— Sigur, dacă am să pot.

— Bine.

Kemmer se ridicase în capul oaselor – proces îndelungat şi extrem de dureros. Dar, atunci când Dan voise să-l ajute, bătrânul îi făcuse semn să rămână la locul lui.

— Psihiatrii cunosc extrem de bine fenomenul pe care tu îl numeşti „vis în vis”. Ba chiar prozeliţii lui Jung îl găsesc deosebit de interesant şi l-au botezat falsa trezire. Primul vis este, în majoritatea cazurilor, unul lucid, adică cel care doarme ştie că visează…

— Da! exclamase Dan. Aşa este. Dar al doilea…

— La al doilea are senzaţia că e treaz, continuase Kemmer. Jung a făcut o întreagă tevatură pe tema asta. A atribuit puteri precognitive acestui soi de vise… dar noi ştim despre ce e vorba, nu-i aşa, Dan?

— Bineînţeles, fusese de acord Dan Torrance.

— Poetul Edgar Allan Poe a descris fenomenul falsei treziri cu mult înainte de naşterea lui Carl Jung. „Tot ceea ce vedem ori ni se pare nu-i decât un vis într-un alt vis.”{13} Ţi-am răspuns la întrebare?

— Cred că da. Mulţumesc frumos.

— Cu foarte multă plăcere. Acum aş dori să beau puţin suc. De mere, te rog.

14

Puteri precognitive… dar noi ştim despre ce e vorba.

Chiar dacă nu şi-ar fi ţinut strălucirea numai pentru sine, Dan tot nu s-ar fi încumetat să contrazică un muribund… cu atât mai puţin un muribund cu ochi aşa de reci şi iscoditori. Însă adevărul era că visele lui din vis erau adesea profetice, deşi uneori le înţelegea doar pe jumătate, ori nu le înţelegea deloc. Dar acum, aşezat pe capacul closetului, doar cu chiloţii pe el şi tremurând (dar nu de frig), înţelese mult mai mult decât şi-ar fi dorit.

Tommy murise şi el. Cel mai probabil fusese ucis de călăul ăla care-i era unchi. Mama se sinucisese la puţină vreme după aceea. Cât despre restul visului… sau jobenul acela pe care-l zărise pe trotuar mai devreme…

Fereşte-te de femeia cu joben. E Regina Zgripţuroaică din Castelul Iadului.

— Nu-mi pasă, spuse Dan.

Dacă te pui cu ea, o să te mănânce de viu.

N-avea nici cea mai mică intenţie s-o cunoască, darămite să se pună cu ea. Cât despre Deenie, ei, iată cum stăteau lucrurile: el nu era câtuşi de puţin răspunzător pentru temperamentul agresiv al fratelui ei, şi nici pentru că ea îşi neglija copilul. Nici măcar nu mai trebuia să se simtă vinovat pentru că-i luase amărâţii ăia de şaptezeci de dolari; femeia vânduse cocaina – era convins că partea aceasta a visului era adevărul-adevărat – şi acum erau chit. Ba mai mult decât chit.

Ce-şi dorea acum cel mai mult era un pahar cu ceva. Ca să spunem lucrurilor pe nume, cel mai mult îşi dorea să se îmbete. Să se facă praf, criţă, mangă. Da, era plăcută căldura soarelui de dimineaţă, era plăcută senzaţia vie a muşchilor solicitaţi, era minunat să nu mai fie mahmur, însă preţul plătit – toate aceste vise şi viziuni demente, ca să nu mai