vorbim despre gândurile la străinii întâlniţi din întâmplare, care-şi croiau drum dincolo de sistemele lui de apărare – preţul acesta era mult prea mare.

Mult prea mare pentru el.

15

Se aşeză în singurul scaun din încăpere şi rămase acolo, citind romanul lui John Sandford la lumina singurei lămpi din încăpere, până când clopotele celor două biserici din apropiere anunţară că se făcuse şapte dimineaţa. Atunci îşi puse cizmele cele noi (noi pentru el) şi haina din molton. Şi ieşi într-o lume schimbată şi domolită, fără muchii. Tot mai ningea, dar uşor şi fără vânt.

Ar trebui să plec de-aici. Să mă întorc în Florida. Să-l dau dracu’ de New Hampshire, unde probabil că ninge şi de Patru Iulie în anii fără soţ.

Îi răspunse vocea lui Hallorann, blândă – aşa cum şi-o amintea din copilăria lui, pe vremea când Dan era Danny –, dar ascunzând o răceală de oţel în adâncuri. Bine ai face să te opreşti undeva cât mai curând, puştiule, sau nu vei mai fi în stare să te opreşti nicăieri.

— Tacă-ţi fleanca, moşule! mormăi el.

Se duse la Red Apple, deoarece magazinele care vindeau băuturi tari aveau să se deschidă de-abia peste o oră. Se plimbă, încercând să se decidă, de la frigiderul cu vinuri la cel cu bere şi înapoi; şi, în cele din urmă, îşi spuse că, dacă tot era să se îmbete, atunci mai bine s-o facă în cel mai nasol mod cu putinţă. Înşfăcă două sticle cu vin Thunderbird (18% alcool – cu care va trebui să se mulţumească în lipsă de whisky), porni spre casă, dar se opri brusc.

Mai ai răbdare o zi. Mai dă-ţi o şansă.

Mda, putea să mai aştepte, dar la ce bun? Ca să se trezească iar cu Tommy în pat? Cu Tommy căruia îi lipsea jumătate din ţeastă? Sau poate că data viitoare va fi Deenie, care zăcuse două zile moartă în cadă înainte s-o găsească proprietarul. N-avea de unde să ştie cu certitudine şi, dacă Emil Kemmer ar fi fost de faţă, ar fi fost întru totul de acord. Şi totuşi ştia. Da, ştia. Aşa că, la ce bun să se mai ostenească?

Dar poate că această hipersensibilitate va dispărea. Poate că nu-i decât o etapă, un soi de echivalent psihic pentru delirium tremens. Poate că dacă mai aştepţi puţin timp…

Dar timpul se schimbase şi el. Şi numai alcoolicii şi drogaţii puteau înţelege asta. Atunci când nu poţi să dormi, atunci când îţi este teamă să te uiţi în jur ca să nu descoperi ceva înfricoşător, atunci timpul se dilată şi îi cresc colţi ascuţiţi.

— Cu ce vă pot ajuta? îl întrebă vânzătorul, iar Dan îşi dădu seama

(blestemată strălucire, fir-ai tu a dracului să fii)

că îl speriase pe bietul om. Şi cum să nu-l fi speriat? Nepieptănat, încercănat şi cu gesturi spasmodice, probabil că arăta ca un dependent de metamfetamină care se gândea dacă să-şi scoată sau nu pistolul cel ieftin şi să-i ceară toţi banii din casă.

— Cu nimic, răspunse Dan. Mi-am dat seama că mi-am uitat portofelul acasă.

Puse sticlele verzi la loc în răcitor. Şi când închise uşa le auzi spunându-i cu voce caldă, de prieten vechi: Pe curând, Danny.

16

Billy Freeman îl aştepta încotoşmănat până-n sprâncene. Îi întinse un fes vechi de schi pe care erau brodate cuvintele ANNISTON CYCLONES.

— Ce naiba înseamnă asta? vru să ştie Dan.

— Anniston e o localitate la vreo treizeci de kilometri mai la nord de noi. Cei de-acolo sunt principalii noştri rivali în tot ce înseamnă fotbal, baschet, baseball. S-ar putea să primeşti un bulgăre în mutră dacă te vede cineva cu chestia asta pe cap, da’ e singura căciulă pe care am avut-o.

Dan şi-o trase pe cap.

— În cazul acesta, haide, Cyclones!

— Aşa vezi, să ţi-o trag şi ţie şi mârţoagei tale, glumi Billy, uitându-se cu luare-aminte la el. Te simţi bine, Danno.

— N-am prea dormit azi-noapte.

— Te cred. Al dracu’ vânt, nu? Ziceai că-i fosta mea nevastă când i-am spus că niţică tăvăleală în zilele de luni n-are cum să ne strice. Gata să te-apuci de treabă?

— Mai gata nici că pot fi.

— Bravo. Hai să halim ceva. Avem o zi încărcată.

17

Da, era o zi încărcată, dar, pe la amiază, se arătă soarele, iar temperatura crescu iarăşi spre treisprezece grade. Zăpada începuse să se topească, umplând Orăşelul Liliput cu zgomotul a sute de cascade miniaturale. Starea de spirit a lui Dan se încălzi şi ea odată cu vremea şi chiar începu să fredoneze fără să vrea („Tinere, am trecut şi eu prin asta”{14}) când lucra cu suflanta de zăpadă prin curtea micuţului centru comercial de lângă parc. Un banner pe care scria MARI REDUCERI DE PRIMĂVARĂ LA PREŢURI LILIPUTANE! flutura în adierea blândă ce luase locul vântului furios de cu o noapte înainte.

Vedeniile dispăruseră.

La terminarea zilei de lucru, îl duse pe Billy la birtul „Chick Wagon” şi-i făcu cinste cu cina. Billy spuse că dă el berea. Dan scutură din cap.

— Nu vreau să mă ating de alcool. Pentru simplul motiv că, dacă încep, nu ştiu dacă mă mai pot opri.

— Ar fi bine să discuţi cu Kingsley despre asta, spuse Billy. Acu’ cincişpe ani nevastă-sa a divorţat din cauza băuturii. Omu’ e bine acum, da’ fie-sa tot nu vrea să mai aibă de-a face cu el.

Şi aşa au băut doar cafele lângă fripturi. Multe cafele.

Dan se întoarse în bârlogul lui de la cel de-al treilea etaj al casei de pe strada Eliot obosit, sătul şi fericit că nu e beat. Nu avea televizor în cameră, dar nu terminase încă romanul lui Sandford, aşa că îşi petrecu vreo două ceasuri cufundat în lectură. A stat cu urechile ciulite la vântul