de afară, dar nu s-a mai repetat vijelia de cu o noapte în urmă. Ceea ce, din punctul lui de vedere, era un lucru excelent. Avea impresia că viscolul acela fusese ultima zvâcnire a iernii. Se băgă în pat pe la ora zece şi adormi aproape imediat. Drumul de dimineaţă la Red Apple părea acum înceţoşat, ca şi cum s-ar fi dus acolo în timpul delirului, dar acum acesta îi trecuse. 18

Se trezi la un moment dat, după miezul nopţii, dar nu pentru că s-ar fi înteţit vântul, ci pentru că simţea nevoia să urineze mai abitir decât un cal de curse. Se dădu jos din pat, se târî până la baie şi aprinse lumina dinăuntru.

Jobenul era în cadă, plin de sânge.

— Nu, bâigui el. Visez.

Poate era un vis într-un vis. Ori un vis într-un vis într-un vis. Ba chiar un vis în patru vise. Era ceva ce nu-i mărturisise lui Emil Kemmer: se temea ca nu cumva la un moment dat să se rătăcească prin labirintul acela al fantasmelor de coşmar şi să nu mai poată ieşi de acolo.

Tot ce vedem ori ni se pare nu-i decât un vis într-un alt vis.

Doar că tot ce se întâmpla acum era real. Cum real era şi jobenul. Sigur, nimeni altcineva nu-l putea vedea, dar asta nu schimba cu nimic situaţia. Jobenul era real. Jobenul acela se afla pe undeva prin lume. Era convins.

Cu coada ochiului observă că era scris ceva pe oglinda de deasupra chiuvetei. Ceva scris cu ruj.

Nu trebuie să mă uit.

Prea târziu. Fără să-l asculte, capul lui se întorcea deja; îşi auzea trosnetul de balamale vechi al tendoanelor. Ce importanţă mai avea? Ştia ce scrie. Doamna Massey nu mai era, Horace Derwent nu mai era, amândoi erau ferecaţi bine în casetele din spatele minţii sale. Dar Hotelul Overlook încă nu terminase cu el. Pe oglindă, cu sânge, nu cu ruj, era scris un singur cuvânt:

 

AMIRC

 

Dedesubt, în chiuvetă, se afla un tricou pătat de sânge. Pe tricou era logoul echipei de baseball Atlanta Braves.

N-o să înceteze niciodată, îşi spuse Danny. Overlook a ars şi cele mai înfiorătoare din fantomele lui sunt încuiate în casetele din capul meu, dar nu am cum să închid şi strălucirea, pentru că ea nu este doar în mine, ea este întreaga mea fiinţă. Şi, fără băutura care măcar o mai amorţeşte cât de cât, vedeniile astea vor continua să apară până când îmi voi pierde de tot minţile.

Se uită în oglindă şi văzu cum cuvântul AMIRC parcă îi era marcat cu fierul încins pe frunte. Nu, ăsta nu era vis. În chiuvetă era tricoul unui băieţel ucis, iar în cadă un joben plin de sânge. Da, acum îşi pierdea minţile. Vedea nebunia în ochii lui holbaţi din oglindă. Apoi, ca un fulger prin beznă, vocea lui Hallorann: Uite ce e, fiule, e drept că vezi uneori anumite lucruri, dar ţi-am mai spus că ele sunt ca pozele dintr-o carte. Le-ai făcut faţă în Overlook, atunci când nu erai decât un copilaş; le vei face faţă şi acum. Cu siguranţă. Închide ochii şi atunci când îi vei deschide toate porcăriile astea vor fi dispărut.

Închise ochii şi aşteptă. Încercă să numere secundele, dar nu reuşi să ajungă decât la paisprezece pentru că după aceea se pierdu în furtuna violentă a gândurilor. Parcă se aştepta ca nişte mâini reci – poate aparţinând proprietarului jobenului – să i se încleşteze în jurul gâtului. Dar rămase pe loc. Nu avea unde să se ascundă.

Adunându-şi tot curajul, Dan deschise ochii. Cada era goală. Chiuveta era goală. Pe oglindă nu scria nimic.

Dar se vor întoarce. Poate că data viitoare vor fi sandalele – sandalele acelea cu talpă din plută. Sau în cadă va fi chiar ea. De ce nu? Tot în cadă am văzut-o şi pe doamna Massey şi amândouă au avut parte de aceeaşi moarte. Cu singura excepţie că nu am furat banii doamnei Massey şi nu am abandonat-o.

— Am promis să mai am răbdare o zi, se adresă el camerei goale. Şi am avut.

Da, şi cu toate că fusese o zi extrem de încărcată, fusese şi o zi bună, iar el era primul care să recunoască asta. În fond, nu cu zilele avea el probleme. Iar nopţile…

Mintea este o tablă. Pileala este buretele.

19

Dany rămase treaz în pat până la ora şase. Atunci se dădu jos, se îmbrăcă şi făcu iarăşi drumul până la Red Apple. De data aceasta nu mai şovăi, dar, în loc să ia două sticle cu vin tare din răcitor, luă trei. Cum se spunea? „Fă-o lată sau du-te acasă.” Vânzătorul puse sticlele într-o pungă fără niciun comentariu; era obişnuit cu cei care cumpărau vin la primele ore ale dimineţii. Dan se duse în parc, se aşeză pe una dintre băncile din Liliput, scoase o sticlă din pungă şi se uită la ea ca Hamlet la craniul lui Yorick. Văzut prin sticla verde, conţinutul aducea mai degrabă cu otravă de şobolani decât cu licoarea bahică.

— Vorbeşti de parcă ar fi ceva rău, murmură Dan şi scoase dopul.

De această dată auzi vocea mamei sale. Wendy Torrance, cea care fumase până în ultima clipă a vieţii. Pentru că, vezi tu, dacă sinuciderea este unica opţiune, măcar să ţi se dea voie să-ţi alegi arma.

Ăsta e sfârşitul, Danny? Vrei să spui că totul a fost zadarnic?

Deşurubă dopul până la capăt. Apoi îl strânse la loc. Îl