deşurubă iar. Acum îl şi scoase. Vinul avea iz acru, iz de muzică proastă la tonomat şi de bombe de mahala şi de certuri izbucnite din te miri ce, urmate de încăierări în parcare. În ultimă instanţă, putem spune că viaţa e la fel de stupidă şi sterilă ca bătăile acestea. Lumea nu este un mare azil cu aer curat. Lumea este Hotelul Overlook, unde petrecerea nu se termină niciodată. Unde morţii sunt veşnic vii.

Duse sticla la buze.

Pentru asta ne-am chinuit atât să ieşim din hotelul ăla blestemat, Danny? Pentru asta ne-am chinuit atât să începem o viaţă nouă, numai noi doi? Nici urmă de reproş în vocea mamei lui. Doar tristeţe.

Danny strânse iarăşi dopul. Apoi îl desfăcu. Îl strânse. Îl desfăcu.

Îşi zise: Dacă beau, înseamnă că Overlook câştigă. Chiar dacă a ars până în temelii atunci când a explodat boilerul, tot el câştigă. Dar, dacă nu beau, am să-mi pierd minţile.

Îşi zise: Tot ceea ce vedem ori ni se pare nu-i decât un vis într-un alt vis.

Tot mai strângea şi desfăcea dopul sticlei atunci când îl găsi Billy Freeman, care se trezise speriat în zori, cu sentimentul că se petrecuse ceva rău.

— Ai de gând să bei, Dan, ori încerci să faci laba şi cu altceva?

— Cred că am să beau. Nu ştiu ce altceva aş putea face.

Şi atunci Billy îi spuse.

20

Casey Kingsley nu se miră câtuşi de puţin să-l vadă pe noul său angajat aşteptându-l în faţa biroului la opt fără un sfert în dimineaţa aceea. Nu se miră nici când văzu sticla cu vin din mâna lui Torrance, care îi desfăcea şi îi înşuruba la loc capacul iar şi iar, cu privirea aceea goală de client fidel al magazinului cu băuturi ieftine.

Billy Freeman nu avea atât de multă strălucire câtă avea Dan, nu, nici pe departe, dar tot avea mai mult decât o licărire slabă. În prima zi, îi dăduse telefon din magazie lui Kingsley, chiar atunci când Dan o pornise spre Primărie. Uite care-i chestia, ţi-am trimis un tânăr care caută de lucru, spusese Billy. Probabil că nu avea prea multe recomandări solide, dar era de părere că i-ar fi de folos până de Ziua Eroilor. Kingsley, care avusese partea lui de experienţe – bune – bazate pe intuiţia lui Billy, fusese de acord. Tot trebuie să mai angajăm pe cineva, spusese el.

Replica lui Billy fusese una stranie, dar şi Billy era un individ mai straniu. Odată, în urmă cu vreo doi ani, chemase ambulanţa cu cinci minute înainte ca un băieţel să cadă din leagăn şi să se lovească la cap.

Mai multă nevoie are el de noi decât noi de el, spusese Billy.

Şi uite-l acum, gârbovit şi mirosind a vin de la doişpe metri. Kingsley avea nas de somelier şi putea numi cu exactitate fiecare miros. Tânărul puţea a Thunderbird. Cum zicea poezia aia pe care o lălăiau beţivii prin birturi? Cum o ard? Cu Thunderbird!… Şi cât costă? Cât o lăcustă! Dar, când tânărul ridică ochii la el, Kingsley citi disperarea din ei.

— M-a trimis Billy.

Kingsley nu spuse nimic. Îşi dădea seama că puştiul încearcă să se adune, se luptă să se adune. Chinurile i se desluşeau în privire; în felul în care i se mişcau colţurile gurii; dar mai ales în felul cum ţinea sticla, detestând-o şi adorând-o şi neputând să trăiască fără ea.

În cele din urmă Dan reuşi să rostească vorbele de care se ferise toată viaţa lui:

— Am nevoie de ajutor.

Îşi trecu o mână peste ochi. Şi atunci Kingsley îi luă sticla. Tânărul se agăţă de ea… apoi îi dădu drumul.

— Eşti bolnav şi obosit, zise Kingsley. Îmi dau seama. Dar nu cumva ai obosit să te simţi bolnav şi obosit?

Dan se uită la el, cu mărul lui Adam zbătându-i-se în gât. Mai făcu nişte eforturi şi apoi murmură:

— Habar n-ai.

— Ba poate că am.

Kingsley scoase o cheie mare din buzunarul mare al pantalonilor săi mari. O vârî în broasca uşii din sticlă mată pe care scria FRAZIER – DEPARTAMENTUL DE LUCRĂRI PUBLICE.

— Intră. Hai să stăm de vorbă.

II

NUMERE NEFASTE

1

Poeta bătrâioară, cu prenume italienesc şi nume de familie sută la sută american, îşi ţinea strănepoata adormită în poală şi se uita la filmul pe care îl înregistrase soţul nepoatei sale cu trei săptămâni în urmă, în sala de naşteri. Începea cu titlul VENIREA ABREI PE LUME! Imaginea era proastă şi tremurată, iar David avusese grijă să se ţină la distanţă de detaliile prea clinice (slavă Domnului!), dar Concetta Reynolds tot observă părul lipit de fruntea transpirată a Luciei, o auzi urlând Păi, asta fac! Atunci când una din asistente o îndemnase să împingă şi văzu stropii de sânge de pe cămaşa albastră de spital – nu prea mulţi, dar suficienţi cât să dea o „notă de veridicitate” spectacolului, cum ar fi zis cu multă vreme în urmă bunica bătrânei Chetta. Dar nu în limba engleză, fireşte.

Imaginea se zgâlţâi mai zdravăn când apăru copilul şi ea simţi cum i se face pielea ca de găină pe spate şi braţe atunci când Lucy zbieră: Nu are faţă!

Acum, aşezat alături de soţia lui, David chicoti înfundat. Pentru că Abra avea faţă, şi încă una foarte drăgălaşă şi dulce. Chetta îşi plecă şi ea ochii la copilul din poală, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că aşa este. Când se uită iar la film, văzu cum copilul cel nou-venit pe lume era pus în braţele femeii ce tocmai devenise mamă. După vreo alte treizeci sau patruzeci de hâţâneli ale imaginii, pe ecran apăru un alt titlu: LA MULŢI ANI, ABRA RAFAELLA STONE!

David apăsă butonul STOP al telecomenzii.

— Tu eşti unul dintre cei foarte puţini oameni care