— E superb, o contrazise David. Şi una din persoanele care precis îl vor vedea este Abra.

Aruncă o privire piezişă la soţia lui, care stătea alături, pe canapea, şi continuă:

— Când va creşte mare. Şi dacă va dori, desigur.

O bătu drăgăstos pe Lucy pe picior, apoi se întoarse zâmbind spre bunica lui prin alianţă, femeie faţă de care nutrea un respect profund, dar nu şi cine ştie ce simpatie.

— Până atunci, am să-l pun bine în caseta de valori de la bancă, lângă poliţele de asigurare, actele casei şi milioanele mele făcute din traficul de droguri.

Concetta surâse atât cât să-i arate că pricepuse poanta, dar surâsul era rece, cât să-i indice că nu i se păruse deosebit de amuzantă. Abra dormea netulburată în poala ei. Într-un fel, se poate spune că toţii copiii se nasc cu căiţă, îşi spuse ea, pentru că feţişoarele lor mici sunt ca nişte cortine de mister şi posibilităţi viitoare. Poate că ar fi meritat să scrie despre asta. Poate că nu.

Concetta venise în America la vârsta de doisprezece ani şi ajunsese să vorbească la perfecţie limba engleză – lucru deloc surprinzător, de vreme ce absolvise la Vassar şi devenise profesoară (emerită, acum) specializată în predarea acestei materii. Totuşi, în minte îi mai stăruiau încă toate eresurile şi superstiţiile auzite în copilărie. Uneori acestea îi dădeau ordine, întotdeauna în italieneşte. Chetta ajunsese să creadă că toţi oamenii care au de-a face cu artele suferă de tulburări de schizofrenie afectivă, iar ea nu făcea excepţie. Ştia că superstiţiile nu sunt decât nişte aiureli; dar scuipa printre degete ori de câte ori îi tăiau drumul vreo cioară sau vreo pisică neagră.

De vină pentru schizofrenia ei erau Surorile Milosteniei. Acestea credeau în Dumnezeu; credeau în natura divină a lui Iisus; dar mai credeau şi că oglinzile sunt nişte iazuri blestemate şi credeau că îi vor apărea negi acelui copil care se uită prea mult în ele. Între şapte şi doisprezece ani, femeile acestea avuseseră cea mai mare influenţă asupra vieţii ei. Obişnuiau să poarte rigle înfipte la cingători – niciodată pentru măsurat, ci numai pentru lovit – şi nu treceau pe lângă nicio ureche de copil fără să n-o răsucească.

Lucy întinse mâinile după fetiţă. Chetta i-o dădu, deşi cu regret. Copila era o dulceaţă.

La distanţă de treizeci de kilometri la sud-est de locul unde Abra dormea în braţele Concettei Reynolds, Dan Torrance lua parte la o întrunire a Alcoolicilor Anonimi, ascultând povestea plictisitoare a unei fătuci despre partidele de sex cu fostul ei prieten. Casey Kingsley îi ceruse să ia parte la nouăzeci de întruniri în nouăzeci de zile, iar aceasta, care avea loc la amiază în subsolul Bisericii Metodiste din Frazier, era a opta. Tot la cererea lui Casey – cunoscut de membri drept Marele Casey –, Dan stătea pe un scaun în primul rând.

— Bolnavii care vor să se facă bine stau în faţă, Danny. Noi spunem că ultimul rând este Rândul Negării.

Casey îi dăduse un carneţel pe a cărui copertă era o fotografie înfăţişând valurile unui ocean care se spărgeau de un promontoriu stâncos. Deasupra era tipărit un motto pe care Dan îl înţelese, dar care îl lăsa rece: NICIUN LUCRU MĂREŢ NU SE FACE PESTE NOAPTE.

— Îţi notezi aici fiecare întrunire la care participi. Şi de fiecare dată când am să-ţi cer să văd ce ai scris, să faci bine să-mi arăţi că n-ai lipsit nici măcar o singură dată.

— Şi dacă mă îmbolnăvesc?

Casey izbucni în râs.

— Dar tu eşti mereu bolnav, prietene – eşti bolnav de alcoolism cronic. Vrei să-ţi zic ce mi-a spus mie îndrumătorul meu?

— Mi se pare că mi-ai mai spus: „N-ai cum să faci la loc un castravete dintr-o murătură.”

— Nu face pe isteţul. Taci şi ascultă.

Dan oftă.

— Te ascult.

— „Mişcă-ţi fundul la întrunire”, mi-a zis. „Şi dacă-ţi cade fundul, bagă-l într-o sacoşă şi ia-l cu tine.”

— Splendid. Şi dacă uit?

Atunci Casey ridicase din umeri.

— Atunci va trebui să-ţi cauţi alt îndrumător. Unul care să te creadă când zici că ai uitat. Pentru că eu nu aş crede.

Dan, care se simţea ca un bibelou din porţelan ajuns pe marginea unui raft foarte înalt, nu îşi dorea un alt îndrumător, aşa cum nu-şi dorea niciun fel de schimbări. Se simţea binişor, dar deocamdată era cam plăpând. Foarte plăpând. Ca şi cum n-ar mai fi avut piele pe el. Încetaseră viziunile care-l bântuiseră încă de la venirea în Frazier şi, cu toate că se gândea adesea la Deenie şi la băieţelul ei, gândurile acestea nu mai erau atât de dureroase. La finalul fiecărei întruniri AA, cineva citea Promisiunile. Una dintre acestea suna cam aşa: Nu vom regreta trecutul şi nici nu vom dori să zăvorâm uşa dinspre el. Dan ştia că el va regreta întotdeauna trecutul, dar abandonase ideea de a încerca să zăvorască uşa. La ce bun să se mai ostenească dacă se deschidea singură? Blestemăţia aia de uşă n-avea nici măcar clanţă, darămite zăvor.

Acum începuse să scrie cu litere de tipar un singur cuvânt pe pagina dedicată acestei întruniri. Desena cu grijă literele mari, neavând nici cea mai vagă idee de ce anume făcea asta, ori ce însemna cuvântul respectiv: ABRA.

Între timp, fătuca ajunsese la capătul declaraţiei ei şi începu să plângă, spunând printre lacrimi că, deşi fostul nu era decât un rahat cu ochi, ea tot îl mai iubea şi era recunoscătoare pentru că reuşise să nu mai bea. Dan o aplaudă împreună cu restul Cetei de Voinici şi apoi începu să coloreze literele desenate în carneţel, începu să le îngroaşe. Să le facă să iasă în evidenţă.

Cunosc numele ăsta? Cred că da.

Când următorul vorbitor se apucă să-şi depene povestea, Dan se ridică şi se duse să-şi mai ia o ceaşcă de cafea. Atunci îşi aduse aminte. Abra era numele unei fete