dintr-un roman al lui John Steinbeck. La răsărit de Eden. Citise cartea… dar nu-şi mai amintea unde şi când. Probabil într-unul din popasurile sale. Undeva. Într-un loc fără importanţă.

Alt gând

(ai păstrat-o)

se ridică la suprafaţa minţii lui ca un balon de săpun şi se sparse.

Ce să păstrez?

Frankie P., veteran al Cetei de Voinici, care conducea întrunirea, întrebă dacă era cineva care dorea să împartă jetoanele. Nu dorea nimeni, aşa că Frankie spuse:

— Ce zici? Tu, care stai lângă cafele?

Simţind toţi ochii aţintiţi asupra lui, Dan veni până în faţa încăperii, sperând din suflet că îşi va putea aminti ordinea recompenselor. El personal primise deja jetonul alb pentru cei aflaţi la început de drum. Când luă cutia turtită de biscuiţi, în care se aflau jetoanele şi medaliile, gândul apăru din nou.

Ai păstrat-o?

3

În aceeaşi zi, Clanul Legitim, care petrecuse iarna într-un camping KOA{15} din Arizona, porni înapoi spre est. Caravana lor s-a deplasat pe Route 77 către orăşelul Show Low în ordinea obişnuită: paisprezece rulote şi câteva maşini cu remorci în care erau transportate şezlonguri şi biciclete. Mărcile auto erau Southwind, Winnebago, Dodge Monaco şi Bounder. EarthCruiser-ul lui Rose – oţel de import în valoare de şapte sute de mii de dolari, cea mai bună rulotă existentă pe piaţă – conducea parada. Fără să depăşească însă limita de viteză de optzeci şi opt de kilometri pe oră.

Nu se grăbeau. Aveau tot timpul din lume la dispoziţie. Mai erau câteva luni până la marele ospăţ.

4

— Ai păstrat-o? întrebă Concetta când Lucy şi descheie bluza ca să o alăpteze pe Abra.

Abby clipi somnoroasă, supse puţin, apoi îşi pierdu interesul. Când încep să te doară sfârcurile, nu mai trebuie să-i dai să sugă decât dacă îţi cere, îşi zise Chetta. Dacă îţi cere urlând din toate puterile.

— Ce să păstrăm? nu pricepu David.

Dar Lucy ştia despre ce era vorba.

— Mi-am pierdut cunoştinţa imediat ce mi-au pus-o în braţe. Dave zice că aproape am scăpat-o. N-am avut vreme să mă gândesc la asta, Momo.

— Aha, de mizeria aia de pe faţă vorbeşti, spuse David dispreţuitor. I-au scos-o şi au aruncat-o. Şi foarte bine au făcut, dacă vrei să ştii părerea mea.

Zâmbea, dar o înfrunta din privire. Ştii că nu-i bine să continui cu discuţia asta, o avertizau ochii lui. Ştii că nu-i bine, aşa că las-o moartă.

Ştia… şi totuşi nu ştia. Oare fusese şi ea atât de bătută în cap în tinereţe? Nu mai ţinea minte, deşi se părea că îşi amintea toate Tainele Sfântului Rozariu şi durerile nesfârşite ale pedepselor diavoleşti primite de la Surorile Milosteniei, criminalele în veşminte negre. Îşi amintea povestea fetiţei bătute până orbise pentru că se uitase pe furiş la fratele ei dezbrăcat în cada de baie şi îşi amintea povestea bărbatului care murise pe loc atunci când îl hulise pe papă.

Daţi-ni-i nouă de tineri şi nu va mai conta câte cursuri speciale au predat, ori câte cărţi de poezie au scris, nu va conta nici măcar dacă vreuna din cărţile astea a luat toate premiile importante. Daţi-ni-i nouă de tineri… şi vor fi ai noştri pe vecie.

— Ar fi trebuit să păstraţi îl amnio. Aduce noroc.

I se adresa numai nepoatei sale, fără să-i dea nicio atenţie lui David. Sigur, era un om bun, un soţ bun pentru Lucia a ei, dar afurisit să fie tonul ăla dispreţuitor al lui. Şi de două ori mai afurisiţi să-i fie ochii ăia care o înfruntau.

— Am vrut, dar n-am putut, Momo. Şi Dave n-a ştiut ce să facă, spuse Lucy încheindu-şi bluza.

Chetta se aplecă şi atinse uşor cu vârful degetului obrăjorul delicat al Abrei – piele bătrână pe piele tânără.

— Se spune că acei copii născuţi cu îl amnio sunt înzestraţi cu al doilea văz.

— Doar nu crezi una ca asta, nu? o întrebă David. Căiţa nu-i decât o bucată din placentă. Nu-i…

Continuă să vorbească, dar Concetta nu-l mai ascultă. Abra tocmai ce deschisese ochii. Iar în ei se afla un întreg univers de poezie, versuri mult prea minunate pentru a fi fost scrise de mâna unui om. Sau gândite de mintea omenească.

— Nu mai contează, zise ea.

Ridică fetiţa şi o sărută pe creştetul moale şi neted, ce lăsa să se ghicească magia minţii de dedesubt.

— Nu mai e nimic de făcut.

5

Într-o noapte, cam la cinci luni după discuţia mai înfierbântată despre căiţa Abrei, Lucy visă că fetiţa ei plângea – plângea amarnic, ca şi cum i s-ar fi frânt inimioara. În visul acesta, Abra nu mai dormea în dormitorul principal al casei lor de pe Intrarea Richland, ci altundeva, într-o cameră situată la capătul unui coridor lung. Lucy se repezi în direcţia de unde se auzeau plânsetele. La început erau uşi pe ambele părţi, apoi scaune. Scaune albastre, cu spătar înalt. Înseamnă că era într-un avion, ori într-un tren al companiei Amtrak. În vis i se păru că alergase kilometri întregi până când ajunse la uşa unei băi, din spatele căreia se auzea plânsul copilului ei. Nu era un plâns înfometat, ci unul înspăimântat. Poate

(O, Doamne Dumnezeule, o, Fecioară Maria!)

unul rănit.

Lucy se îngrozi la gândul că uşa aceea ar fi putut fi încuiată şi ea va trebui să încerce s-o doboare – nu aşa se întâmpla mereu în coşmaruri? –, dar clanţa se lăsă apăsată şi uşa se deschise. Şi atunci se sperie din nou: dar dacă Abra căzuse în closet? Asemenea lucruri se întâmplau, citeai despre ele în ziare. Copii mici căzuţi în toalete. Copii mici căzuţi în tomberoane. Dacă fetiţa ei se îneca acum într-unul din rezervoarele alea hidoase din metal care existau