Dar Abra era întinsă pe jos. În pielea goală. Îşi privi lung mama – parcă fără s-o vadă –, cu ochi înecaţi în lacrimi. Pe pieptul ei era scris, cu ceva ce semăna cu sângele, numărul 11.

David Stone visa că aleargă în direcţia de unde se auzeau plânsetele fetiţei lui, pe o scară rulantă nesfârşită, iar scara aceea se mişca, lent, dar inexorabil, în direcţie greşită. Mai rău încă, scara se afla într-un mall, iar mallul era cuprins de flăcări. În mod normal, ar fi trebuit ca fumul să-l sufoce şi să-şi piardă cunoştinţa cu mult înainte de a ajunge în capul scării, dar nu era deloc fum, ci doar un iad al flăcărilor. Şi nici nu se auzea nimic altceva decât plânsetul Abrei, deşi în faţa lui oamenii se aprindeau ca nişte torţe înmuiate în kerosen. Când, în sfârşit, ajunse sus, o văzu pe Abby întinsă pe jos, ca un sac cu gunoi. Bărbaţi şi femei alergau în jurul ei, fără s-o observe. Dar nimeni nu se gândea să folosească scara rulantă, deşi mergea în jos. Pur şi simplu fugeau încolo şi încoace, la fel de înnebuniţi ca furnicile al căror muşuroi a fost distrus de grapa fermierului. O femeie cu pantofi cu toc cui aproape o călcă pe fiica lui, lucru care, dacă s-ar fi întâmplat, ar fi ucis-o cu siguranţă.

Abra era în pielea goală. Pe pieptul ei era scris numărul 175.

Soţii Stone se treziră în acelaşi timp, convinşi amândoi în primul moment că plânsetele pe care le auzeau erau rămăşiţe ale viselor avute. Dar nu, ţipetele veneau din camera lor. Abby stătea în pătuţ, sub figurinele reprezentându-i pe Shrek şi prietenii lui. Fetiţa avea ochii mari, obrăjorii roşii, lovea aerul cu pumnii micuţi şi urla cât o ţinea gura.

Nu se linişti nici după ce-i schimbară scutecele, nici după ce Lucy o alăptă, nici după kilometri de plimbare încolo şi încoace pe hol, şi nici după repetarea de o mie de ori a poeziilor despre pisicuţa pis-pis-pis, căţeluşul cu părul creţ şi melcul codobelc. În cele din urmă, speriaţi la culme – Lucy era la primul copil şi habar nu mai avea ce să facă –, o sunară pe Concetta în Boston. Cu toate că acolo nu era decât ora două dimineaţa, Momo răspunse aproape imediat. Avea optzeci şi cinci de ani, iar somnul îi devenise la fel de străveziu ca şi pielea. Ascultă cu mai mare atenţie urletele strănepoatei decât înşiruirea confuză a lui Lucy despre toate remediile încercate până în momentul acela, apoi puse întrebările pertinente.

— A făcut febră? Se trage de vreo ureche? Dă din picioare de parcă ar vrea să facă merda? Căcălică?

— Nu. Nimic din ce spui tu. E un pic mai fierbinte, dar asta-i din cauza plânsului, nu cred că-i febră. Ce să-i mai fac, Momo?

Chetta, aşezată acum la birou, nu ezită nicio clipă:

— Mai las-o cincisprezece minute. Şi dacă nu se linişteşte şi tot nu vrea să sugă, du-o la spital.

— La care? La Brigham and Women’s?

Profund tulburată şi supărată, Lucy nu se putu gândi decât la spitalul în care născuse.

— Păi, e la mai bine de două sute de kilometri distanţă!

— Nu, nu. La Bridgton. Cum treci graniţa statului Maine. E mai aproape de voi decât CNH{16}.

— Eşti sigură?

— Am computerul deschis şi mă uit pe internet.

Abra nu s-a liniştit. Plânsul ei era monoton, enervant, înspăimântător. La ora patru fără un sfert, când au ajuns la spitalul din Bridgton, urla tot cu potenţiometrul de volum dat la maxim. În mod obişnuit, plimbările în maşina lor marca Acura funcţionau mai bine ca un somnifer, dar nu şi în dimineaţa aceasta. David se gândi la un anevrism şi îşi spuse că a luat-o razna. Sugarii nu făceau atacuri cerebrale, nu-i aşa? Sau făceau?

— Davey? spuse Lucy cu o voce slabă şi speriată când opriră în faţa semnului pe care scria PRIMIRI URGENŢE. Bebeluşii nu fac accidente cerebrale sau crize de inimă, nu?

— Nu, sigur că nu.

Dar chiar atunci îi veni o altă idee. Dacă cumva cea mică înghiţise un ac de siguranţă şi i se deschisese în stomac? Asta-i o tâmpenie. Folosim pamperşi. Nici n-a văzut vreodată cum arată un ac de siguranţă.

Atunci altceva. O agrafă căzută din părul lui Lucy. Un cui care căzuse din greşeală în pătuţ. Poate, Doamne fereşte, o bucată din plastic desprinsă din Shrek sau din Donkey sau din Prinţesa Fiona.

— Davey? La ce te gândeşti?

— La nimic.

Nu, figurinele de deasupra pătuţului erau întregi şi la locul lor. Era convins de asta.

Aproape convins.

Abra continua să urle.

David îşi închipuise că medicul de gardă îi va da fiicei sale un sedativ, dar o asemenea măsură ar fi contravenit protocolului folosit în cazul sugarilor ce nu pot fi diagnosticaţi şi, în plus, Abra Rafaella Stone părea sănătoasă. Nu avea febră, nu-i apăruse vreo erupţie, iar rezultatul ecografiei elimina din discuţie stenoza pilorică. La radiografie nu s-au depistat obiecte străine în gâtul ori stomacul fetiţei şi nici nu s-a observat vreun blocaj al tranzitului intestinal. Pur şi simplu, Abra nu voia să tacă. Soţii Stone erau singuri în Camera de Gradă la ora aceea din dimineaţa zilei de marţi şi, neavând alţi pacienţi de care să se ocupe, toate cele trei asistente încercară pe rând să o potolească. Dar niciuna dintre metodele folosite nu dădu roade.

— N-ar trebui să-i daţi ceva de mâncare? îl întrebă Lucy pe doctor când acesta se întoarse s-o mai examineze o dată pe micuţă.

Îi veniseră în minte cuvintele Ringer’s lactate{17} auzite într-una din emisiunile despre medici pe care le urmărea încă din adolescenţă, de când îl văzuse pe George Clooney în Spitalul de urgenţă. Însă, din câte ştia, soluţia lui Ringer se folosea ca anticoagulant sau în cazuri de degerături ori de ulcere stomacale.

— Nu vrea să sugă la sân, şi nici din biberon.

— O să mănânce atunci când îi va fi foame, spuse doctorul, nereuşind