În primul rând, medicul acesta arăta mai tânăr decât ei. În al doilea (ceea ce era mult mai rău), nu părea prea convins de ce spune.

— Aţi luat legătura cu medicul dumneavoastră pediatru? îi întrebă el aruncându-şi ochii pe fişă. Domnul doctor Dalton?

— I-am lăsat un mesaj în căsuţa vocală, răspunse David. Probabil că n-o să ne caute decât spre ora zece, când nu va mai fi nevoie.

Pentru că atunci totul se va fi terminat. Într-un fel sau în altul, îşi spuse el, iar mintea lui – imposibil de ţinut în frâu din cauza lipsei de somn şi a îngrijorării – îi oferi de îndată o imagine pe cât de clară, pe atât de înspăimântătoare: mai mulţi oameni îndoliaţi, strânşi în jurul unui mormânt mic. Şi în jurul unui sicriu şi mai micuţ.

La şapte treizeci, Chetta Reynolds năvăli ca un taifun în cabinetul de consultaţii în care se aflau soţii Stone şi fiica lor. Poeta, despre care se zvonea că ar fi fost pe lista scurtă cu cei propuşi pentru a primi Medalia Libertăţii chiar din mâinile Preşedintelui, se îmbrăcase cu o pereche de jeanşi skinny şi un hanorac cu sigla Universităţii din Boston, rupt într-un cot. Ţinuta aceasta demonstra cât de mult se împuţinase la trup în ultimii trei sau patru ani. N-am cancer, dacă la asta te gândeşti, obişnuia ea să spună oricui ar fi avut ceva de comentat pe seama siluetei ei de manechin anorexie, siluetă pe care de regulă avea grijă să o ascundă sub rochii vaporoase sau caftane largi. Mă antrenez pentru ultimul tur de stadion.

Părul – în mod normal împletit, ori tapat şi prins în bucle care mai de care mai complicate pentru a putea etala colecţia de agrafe vintage – îi stătea acum ridicat în jurul capului ca ciuful vâlvoi al lui Einstein. Nu se fardase şi, cu toată neliniştea şi spaima pe care le simţea, Lucy nu se putu împiedica să nu observe cât de bătrână părea Concetta. Da, sigur, era bătrână, avea optzeci şi cinci de ani, deci era foarte bătrână, dar până în dimineaţa aceasta arătase ca o femeie de cel mult şaizeci şi şapte, şaizeci şi opt de ani.

— Aş fi ajuns mai devreme dacă aş fi găsit pe cineva care să aibă grijă de Betty.

Betty era căţeluşa ei boxer, bătrână şi bolnavă.

Chetta surprinse privirea reprobatoare a lui David.

— Bets este pe moarte, David. Şi, după câte mi-aţi spus la telefon, nu mi-am făcut prea multe griji pentru Abra.

— Acum îţi faci? se răsti David.

Lucy îi aruncă o privire fulgerătoare, vrând să-l avertizeze că nu era cazul să sară calul, dar Chetta păru dispusă să accepte reproşul din tonul tânărului.

— Da, spuse ea întinzând mâinile. Dă-mi-o mie, Lucy. Să vedem dacă vrea să tacă de dragul lui Momo.

Dar Abra nu dori să tacă nici de dragul lui Momo a ei, indiferent cât de mult o legănă aceasta. Nu păru mulţumită nici de cântecelul de leagăn surprinzător de melodios pe care i-l murmură străbunica (din câte îşi putu da seama David, era vorba despre varianta italienească a melcului codobelc). Încercară din nou remediul cu plimbatul în braţe, mai întâi prin cabinetul mic de consultaţii, apoi pe hol şi înapoi în cabinet. Zadarnic. La un moment dat, se iscă o zarvă afară – David presupuse că era vorba despre un pacient cu răni reale care fusese adus la Urgenţe –, dar celelalte persoane din cabinetul numărul 4 nu manifestară vreun interes deosebit.

La nouă fără cinci, se deschise uşa cabinetului şi apăru pediatrul familiei Stone. Probabil că Dan Torrance l-ar fi recunoscut pe doctorul John Dalton, deşi nu după numele de familie. Îi spunea „Doctorul John” şi era bărbatul care făcea cafele la întrunirile din serile de joi din North Conway, unde se citeau pasaje din Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi.

— Slavă Domnului! exclamă Lucy, punând fetiţa în mâinile pediatrului. De ore întregi ne chinuim s-o potolim!

— Eram pe drum când am primit mesajul vostru, spuse Dalton săltând-o pe Abra pe umăr. Am avut consultaţii programate aici şi după aia în Castle Rock. Aţi auzit ce s-a întâmplat, nu?

— Ce? îl întrebă David.

Pentru că uşa rămăsese deschisă, îşi dădea mai bine seama de larma de afară. Auzea oamenii care vorbeau cu voci ridicate. Oameni care plângeau. O văzu pe asistenta care îi primise: avea chipul umflat şi ud de lacrimi. Femeia trecu grăbită, fără să arunce nicio privire copilului care urla.

— Un avion de pasageri s-a lovit de World Trade Center, spuse Dalton. Şi nimeni nu crede că a fost un accident.

Era vorba despre Cursa 11 a American Airlines. Cursa 175 a United Airlines a lovit Turnul Sudic al complexului World Trade Center şaptesprezece minute mai târziu, la ora 9:03 a.m. Tot la 9:03 a.m. Abra Stone s-a oprit brusc din plâns. La 9:04 dormea dusă.

Pe drumul înapoi spre Anniston, David şi Lucy au ascultat ştirile la radio, în vreme ce Abra dormea liniştită în scăunelul ei special pentru maşină. Li se părea de neconceput ce aud, dar la fel de neconceput ar fi fost să închidă aparatul… cel puţin până când crainicul nu anunţă numele companiilor aeriene şi numerele avioanelor implicate în dezastrul acela care întrecea orice închipuire: două în New York, unul în apropiere de Washington, unul prăbuşit în zona rurală a statului Pennsylvania. De-abia atunci David întinse mâna şi închise radioul, stăvilind astfel potopul nenorocirilor.

— Trebuie să-ţi spun ceva, Lucy. Am visat…

— Ştiu.

Femeia vorbise pe tonul fără viaţă al cuiva care tocmai ce a suferit un şoc cumplit.

— Şi eu.

Până când au intrat în New Hampshire, David a început să creadă că povestea aceea cu căiţa nu era tocmai absurdă.

Într-un oraş din New Jersey, pe malul stâng al fluviului Hudson, se află un parc ce poartă numele celui mai celebru locuitor al respectivei urbe. În zilele senine, locul acela oferă o privelişte excelentă asupra Manhattanului de Jos. Clanul Legitim ajunse în Hoboken la data de opt septembrie. Îşi parcară maşinile pe un teren privat pe care