îl închiriaseră pe o perioadă de zece zile. Tati Fală făcuse tranzacţia. Era un bărbat chipeş şi prietenos, arătând cam la vreo patruzeci de ani. Pe tricoul lui preferat scria IUBESC OAMENII! Nu că l-ar fi purtat atunci când negocia vreo afacere pentru Clan; atunci se îmbrăca fără excepţie în costum şi cravată. Numele lui pământean era Henry Rothman. Studiase dreptul la Harvard (promoţia ’38) şi avea mereu bani lichizi la el. Legitimii aveau peste un miliard de dolari în diferite conturi aflate în toate colţurile lumii – parte în aur, parte în diamante, parte în cărţi rare, timbre şi tablouri –, dar nu plăteau niciodată cu cecuri sau carduri. Toţi membrii Clanului, chiar Măzărică şi Păstaie, care nu păreau decât nişte copilaşi –, aveau la ei câte un sul de bancnote de zece şi douăzeci de dolari.

Jimmy Numere caracterizase pe vremuri Clanul astfel: „Noi suntem reprezentarea vie a expresiei «cash-and-carry». Noi plătim, iar mocofanii au grijă de noi.” Jimmy era contabilul Legitimilor. În vremurile de demult (după încheierea Războiului Civil), pe când era şi el un mocofan, făcuse parte dintr-un grup cunoscut sub numele „Oamenii lui Quantrill”{18}. Pe atunci Jimmy era tânăr, nesăbuit, purta o haină din piele de bizon şi nu se despărţea de puşca lui Sharps. Se cuminţise însă odată cu trecerea timpului. Acum ţinea la loc de cinste în rulota lui o fotografie cu autograf a lui Ronald Reagan.

În dimineaţa zilei de unsprezece septembrie Legitimii au urmărit atacurile asupra Turnurilor Gemene din parcare, trecând cele patru perechi de binocluri de la unul la altul. Ar fi văzut mai bine din Parcul Sinatra, dar ştiau şi singuri, fără să le explice Rose, că o asemenea adunare matinală ar fi stârnit suspiciuni… şi în lunile şi anii ce vor veni, naţiunea americană avea să devină extrem de suspicioasă: dacă vezi ceva, fă bine şi anunţă.

Cam pe la ora zece a acelei dimineţi – când oamenii se îngrămădiseră deja pe malul fluviului şi nimeni nu mai era atent la ei – Legitimii se întoarseră în parc. Gemenii Little, Măzărică şi Păstaie, împingeau scaunul cu rotile în care şedea Taica Flick. Taica purta şapca lui preferată pe care scria VETERAN DE RĂZBOI. Părul lui lung, la fel de fin ca puful unui nou-născut, flutura în jurul şepcii ca iarba de alior. Fusese o vreme când le spunea tuturor că era veteran al Războiului Hispano-American din 1898. Mai târziu, începuse să spună că luptase în Primul Război Mondial. Acum zicea că în Al Doilea. Peste vreo douăzeci de ani probabil că va povesti despre cel din Vietnam. Veridicitatea nu constituia o problemă. Taica Flick era pasionat de istoria militară.

Parcul Sinatra era plin până la refuz. Majoritatea oamenilor erau muţi de uimire; câţiva începuseră să plângă. Annie Şorţ şi Sue Ochi-Vânăt erau de mare folos în sensul acesta, deoarece amândouă puteau să plângă la ordin. Ceilalţi Legitimi îşi confecţionară expresii adecvate de tristeţe, gravitate şi consternare.

Membrii Clanului Legitim ştiau să se acomodeze oricărei situaţii. Acesta era stilul lor.

Privitorii veneau şi plecau, dar Legitimii rămaseră acolo cea mai mare parte din ziua frumoasă şi senină (cu excepţia vălătucilor groşi de fum care se ridicau deasupra Manhattanului de Jos). Stăteau tăcuţi lângă balustrada metalică, privind catastrofa. Şi trăgând adânc aer în piept, aidoma turiştilor din Midwest care ajung pentru prima oară în viaţă la Pemaquid Point, ori în parcul naţional Quoddy Head din Maine şi nu se mai satură de aerul proaspăt al mării. Rose îşi scoase jobenul şi îl puse alături.

La patru după-amiaza se întoarseră învigoraţi în tabăra lor din parcare. Vor reveni a doua zi, apoi în ziua următoare şi în ziua cealaltă. Vor continua să vină până când se va fi terminat tot aburul bun şi de-abia atunci vor pleca mai departe.

Până atunci, părul alb al lui Taica Flick se va fi făcut de culoarea fierului şi el nu va mai avea nevoie de scaunul cu rotile.

III

LINGURILE

1

Erau treizeci şi doi de kilometri între Frazier şi North Conway, dar Dan Torrance făcea drumul acesta în fiecare seară de joi, în mare parte pentru că îşi permitea acum să-l facă. Lucra deja la Căminul Helen Rivington, pe un salariu decent, şi îşi primise înapoi permisul de conducere. Sigur, maşina pe care şi-o cumpărase în cinstea evenimentului nu era cine ştie ce, doar un Caprice vechi de trei ani, cu pneuri Blackwell şi un radio cu probleme de comportament, dar motorul era excelent şi de fiecare dată când îl pornea se simţea cel mai norocos om din New Hampshire. Îşi spunea că va putea să moară fericit dacă nu se va mai urca niciodată într-un autobuz. Toate astea se întâmplau în luna ianuarie a anului 2004. Cu excepţia câtorva gânduri şi imagini răzleţe – şi a activităţilor suplimentare de la azil, fireşte – nu mai avusese parte de bătăi de cap din partea strălucirii. Ar fi făcut munca aceea voluntară în orice situaţie, dar, după timpul petrecut la întrunirile AA, ajunsese să o considere modul lui de a se revanşa pentru greşelile făcute, gest pe care foştii alcoolici îl consideră aproape la fel de important ca abţinerea de la băutură. Dacă va reuşi să nu dea cep la butoi încă trei luni de acum încolo, va putea să sărbătorească trei ani de când nu mai pusese strop de alcool în gură.

Mersul cu maşina se încadra în acţiunile zilnice de manifestare a recunoştinţei asupra cărora insistase Casey K. (pentru că, spunea el cu toată convingerea mohorâtă a unui veteran al Programului, un alcoolic recunoscător nu se îmbată). Însă Dan se ducea la întrunirile de joia mai ales pentru că acestea îi ofereau alinare. Îi ofereau un sentiment de intimitate. La unele din discuţiile deschise luau parte prea mulţi oameni pentru a-i crea senzaţia de confort, însă nu şi în serile de joi din North Conway. O veche maximă a Alcoolicilor Anonimi spunea: Dacă vrei să ascunzi un anumit lucru de un alcoolic, vâră-l în Marea Carte, iar