numărul redus de participanţi la întrunirile de joi dovedea că era ceva adevăr în vorbele astea. Chiar şi în săptămânile dintre Patru Iulie şi Ziua Muncii – perioadă de vârf a sezonului estival – erau foarte rare situaţiile când în sala închiriată de la Asociaţia Veteranilor Americani se strângeau mai mult de doisprezece oameni la începutul şedinţelor. Drept rezultat, Dan ascultă acolo nişte întâmplări despre care nu şi-ar fi imaginat în ruptul capului că ar fi putut fi povestite cu glas tare în faţa unei asistenţe de cincizeci sau şaizeci de beţivi şi drogaţi. În acest tip de întruniri lărgite, vorbitorii aveau tendinţa de a se refugia în platitudini (sute) şi de a evita orice fel de confesiuni de natură personală. Auzeai judecăţi de valoare de genul: Pacea sufletească îţi aduce profit şi Spune tu ce am greşit dacă eşti de acord să-ţi ceri iertare în locul meu, dar niciodată: M-am culcat cu nevasta fratelui meu într-o noapte, când eram amândoi beţi.

La întrunirile din serile de joi, dedicate Stăpânirii şi Cumpătării, micuţa enclavă citea din manualul cu coperte albastre pentru începători, scris de Bill Wilson{19}. Când îl terminau, o luau iarăşi de la început, cu „Opinia unui Medic”. La majoritatea întrunirilor apucau să citească în jur de zece pagini. Toată povestea asta dura cam o jumătate de oră. În jumătatea de oră rămasă, cei prezenţi ar fi trebuit să discute pe marginea celor citite. Şi uneori o făceau. Mult mai des însă, discuţia o apuca în alte direcţii, aidoma unei planşete năbădăioase care aleargă pe o tablă Ouija de spiritism, sub degete de adolescente nevrotice.

Dan îşi aduse aminte de o şedinţă de joi la care luase parte când împlinise opt luni de când nu mai pusese băutură în gură. Capitolul aflat în dezbaterea grupului, „Pentru Soţiile Alcoolicilor”, era plin de aserţiuni învechite ce provocau aproape mereu reacţii înfierbântate din partea femeilor tinere din cadrul Programului. Ele voiau să li se explice de ce, în cei şaizeci şi cinci de ani cât trecuseră de la prima publicare a Marii Cărţi a Alcoolicilor Anonimi, nu-i trecuse nimănui prin cap să adauge un capitol intitulat „Pentru Soţii Alcoolicelor”.

Când Gemma T. – o femeie de vreo treizeci şi ceva de ani, ale cărei unice setări emoţionale erau Furioasă şi Extrem de Furioasă – a ridicat mâna pentru a se înscrie la cuvânt, Dan se aşteptase la o tiradă de tip „sufragetă”. Dar femeia spuse, pe un ton mult mai calm decât în mod obişnuit:

— Trebuie să vă împărtăşesc ceva. N-am vorbit cu nimeni despre asta de pe vremea când aveam şaptesprezece ani şi, dacă nu reuşesc să mă eliberez, nu cred că voi reuşi să stau deoparte de droguri şi vin.

Grupul o ascultă în linişte.

— Am călcat un om cu maşina când mă întorceam beată de la o petrecere, începu Gemma. În Somerville. Şi am fugit de acolo şi l-am lăsat să zacă pe marginea drumului. Habar nu aveam dacă mai trăia sau nu. Nici acum nu ştiu. Am tot aşteptat poliţiştii să vină şi să mă aresteze. Dar n-au venit. Am scăpat.

Izbucnise atunci în hohote de râs, aşa cum râd oamenii la glume deosebit de bune, apoi îşi puse capul pe masă şi începu să plângă atât de tare, că i se zguduia trupul firav. Aceasta a fost prima experienţă a lui Dan cu ceea ce Alcoolicii Anonimi numesc „sinceritate în toate privinţele” şi atunci îşi dăduse seama cât de îngrozitoare putea fi ea când era pusă în practică. Şi se gândise, aşa cum se mai gândea adesea şi acum, la banii furaţi din portofelul lui Deenie, la băieţelul care întindea mâna spre cocaina de pe măsuţă. Mărturisirea Gemmei îl făcuse să o respecte profund, dar el unul nu avea în el atâta onestitate în stare pură. Şi dacă ar fi trebuit să aleagă între a povesti întâmplarea aceea şi un pahar cu ceva…

Aş alege paharul, de bună seamă.

2

În seara aceasta se citea capitolul „Noi, Agnosticii” din secţiunea purtând titlul vesel „Ei Au Pierdut Aproape Totul”. Povestea se derula după un tipar pe care Dan ajunsese să-l cunoască mult prea bine: familie bună şi iubitoare, mers la biserică în zilele de duminică, primul pahar, prima beţie, afacere de succes distrusă de băutură, curba ascendentă a minciunilor, prima arestare, făgăduieli de îndreptare încălcate, internarea la dezalcoolizare şi finalul fericit. Toate poveştile din Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi aveau finaluri fericite. Făcea parte din farmecul ei.

Seara era răcoroasă, dar înăuntru era cald şi bine, iar Dan începuse aproape să picotească atunci când Doctorul John ridică mâna şi spuse:

— De câteva zile îmi mint soţia cu privire la un anumit lucru şi nu ştiu cum să încetez.

Asta îl trezi de-a binelea pe Dan. Îl plăcea tare mult pe DJ.

Se dovedi că nevasta lui John îi dăruise un ceas de Crăciun, un ceas destul de scump, şi, când îl întrebase, cu vreo două seri în urmă, de ce nu îl poartă, John îi spusese că îl uitase la cabinet.

— Numai că nu-i acolo. L-am căutat peste tot şi nu este. Fac o mulţime de vizite prin saloane şi, dacă trebuie să îmi pun un halat steril, mă schimb în vestiarul medicilor. Dulapurile de acolo au lacăte cu cifru, dar eu nu prea le folosesc, pentru că niciodată nu am bani mulţi la mine şi nici nu-mi aduc aminte să-mi fi scos ceasul şi să-l fi pus într-unul din ele – nici la CNH, şi nici la spitalul din Bridgton –, dar cred că aşa am făcut. Şi nu-i vorba de bani aici. E vorba că retrăiesc zilele acelea când beam până uitam de mine în fiecare noapte şi mi-era greu să mă pun în funcţiune dimineaţa.

Câteva capete se bălăbăniră în acord perfect cu spusele acestea. Urmară apoi istorisiri similare despre sentimentele de culpă. Nu se dădură sfaturi. Ceea ce se petrecea acum purta