numele de „schimb de opinii” şi era o practică în general dezaprobată. Oamenii îşi spuseră poveştile. John îi ascultă pe toţi cu capul plecat şi mâinile strânse între genunchi. După ce trecură coşuleţul din mână în mână („Ne întreţinem prin propriile noastre contribuţii”), doctorul le mulţumi tuturor pentru comentariile făcute. Însă, din câte îşi dădea seama Dan doar uitându-se la el, comentariile respective nu-i folosiseră câtuşi de puţin.

După momentul dedicat rugăciunii „Tatăl nostru”, Dan puse bine fursecurile rămase şi închise cărţile zdrenţuite ale grupului într-un dulăpior pe care scria AA. Câţiva mai întârziau pe afară, luând parte la aşa-zisa „întrunire de după întrunire”, dar el şi John aveau toată bucătăria la dispoziţia lor. Dan nu luase cuvântul în seara aceea; fusese mult prea absorbit în discuţia cu sine însuşi.

Strălucirea nu se manifestase, dar asta nu însemna că nu mai era acolo. În timpul activităţilor lui de voluntariat descoperise că era, de fapt, chiar foarte puternică, aşa cum fusese în copilărie. Însă acum părea că ajunsese s-o poată controla mai bine, iar strălucirea devenise astfel mai puţin înfricoşătoare şi mult mai utilă. Colegii săi de la Căminul Rivington ştiau că el are un har, dar majoritatea îl numeau empatie şi nu-şi mai băteau capul mai departe. Ultimul lucru de care avea nevoie, mai ales acum, când îşi descoperise un rost în viaţă, era să capete reputaţie de medium de salon. Aşa că ţinea pentru sine toate chestiile bizare pe care le vedea.

Dar Doctorul John era un tip de treabă. Şi suferea.

DJ puse cafetiera cu susul în jos în scurgător şi îşi şterse mâinile pe prosopul atârnat de uşa cuptorului. Se întoarse apoi spre Dan, cu un zâmbet la fel de veritabil ca praful de frişcă pentru cafea pe care îl pusese lângă fursecuri şi borcanul cu zahăr.

— Gata. Eu plec. Pe săptămâna viitoare.

Se hotărî pe loc, fără să se gândească prea mult: pur şi simplu nu-l putea lăsa să plece când părea atât de trist. Întinse braţele spre el şi îi zise:

— Nu-ţi mai bate capul.

Legendara îmbrăţişare a Alcoolicilor Anonimi. Dan fusese martor la multe, dar el însuşi nu îmbrăţişase pe nimeni. John şovăi o clipă, apoi se apropie de el. Dan îl cuprinse în braţe spunându-şi: Poate că nu voi simţi nimic.

Dar simţi. Imaginea trecu prin mintea lui la fel de fulgerător ca în copilărie, când îşi ajuta mama şi tatăl să găsească tot felul de lucruri rătăcite.

— Ascultă-mă, doctore, îi zise el lui John, dându-i drumul din braţe. Erai îngrijorat din cauza copilului cu boala lui Goocher{20}.

John făcu un pas înapoi:

— Ce vrei să spui?

— Îmi dau seama că nu pronunţ numele corect. Cum se zice? Goocher? Glutcher? O chestie la oase.

John rămase cu gura căscată.

— Despre Norman Lloyd vorbeşti?

— Spune-mi tu dacă despre el vorbesc.

— Normie are boala lui Gaucher. Este o dereglare a nivelului de lipide din organism. Ereditară şi extrem de rară. Poate provoca mărirea splinei, tulburări neurologice şi, în cele mai multe cazuri, o moarte timpurie şi dureroasă. Bietul copil are scheletul ca din sticlă şi probabil că nu o să apuce să împlinească zece ani. Dar, spune-mi, de unde ştii de boala lui? De la părinţi? Familia Lloyd locuieşte în Nashua, la mama naibii de aici.

— Erai îngrijorat pentru că trebuia să stai de vorbă cu el – îţi vine să te urci pe pereţi când trebuie să vorbeşti cu pacienţii despre care ştii sigur că vor muri curând. De-aia te-ai oprit la toaleta cu tigrii ca să te speli pe mâini, deşi nu era deloc nevoie. Atunci ţi-ai scos ceasul şi l-ai pus pe etajeră, lângă sticluţa din plastic cu porcăria aia roşie de i se zice dezinfectant. Nu ştiu cum se cheamă.

John D. se holba la el de parcă s-ar fi aflat în faţa unui om care înnebunise brusc.

— La ce spital e băieţelul ăsta? îl întrebă Dan.

— La Elliot. Ai dreptate în privinţa intervalului de timp. M-am oprit, într-adevăr, la toaleta de lângă vestiarul asistentelor ca să mă spăl pe mâini.

Se întrerupse şi se încruntă, vrând să-şi amintească mai bine.

— Şi, da, ai dreptate, mi se pare că pe pereţi sunt desenate tot felul de personaje ale lui Milne{21}. Dar cred că mi-aş aduce aminte dacă mi-aş fi scos ceasul atunci când…

Vocea i se stinse.

— Şi chiar îţi aduci aminte, surâse Dan. Acum îţi aduci aminte. Am dreptate?

John spuse:

— Nu se poate. Am verificat la „obiecte pierdute” din Elliot. Şi în spitalul din Bridgton. Şi la CNH. Nimic.

— În regulă. Poate că a intrat cineva după tine, a văzut ceasul, i-a plăcut şi l-a furat. Dacă aşa a fost, înseamnă că ai ghinion cu carul… dar măcar îi poţi explica soţiei ce s-a întâmplat. Şi de ce anume s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Te gândeai la copil, îţi făceai griji din cauza lui şi ai uitat să-ţi pui ceasul la loc când ai ieşit din budă. E cât se poate de simplu. Şi îţi mai spun ceva: poate că e tot acolo. Etajera aia e destul de înaltă şi lumea nu prea foloseşte drăcia aia de dezinfectant, când există un dozator de săpun lichid chiar pe marginea chiuvetei.

— Betadină se cheamă soluţia de pe etajeră, spuse John, şi e pusă atât de sus ca să nu poată ajunge copiii la ea. Nici nu mi-am dat seama. Dar… Dan, tu ai fost vreodată la spitalul Elliot?

La întrebarea asta nu voia să răspundă, aşa că zise:

— Du-te şi vezi dacă n-a rămas pe etajera aia, doctore. Poate ai noroc.

3

Dan ajunse devreme la următoarea întrunire „Stăpânire şi Cumpătare” de joi seara. Dacă Doctorul John hotărâse să-şi facă praf căsnicia şi, poate, şi cariera din cauză că pierduse un ceas de şapte sute de dolari (se ştia că alcoolicii îşi distrug familiile şi carierele din cauze mult mai puţin însemnate), atunci era nevoie de cineva care să prepare cafelele. Dar John se afla deja acolo. Cu ceasul la mână.

De data aceasta, doctorul avu iniţiativa îmbrăţişării. Una foarte entuziastă. Dan se aşteptă să primească şi nişte pupături pe obraji, în stil galic, înainte