— Era chiar acolo unde ai zis. Trecuseră zece zile şi tot acolo era. E un miracol.

— Nee, făcu Dan. Majoritatea oamenilor nu ridică privirea mai sus de nivelul ochilor. E dovedit.

— De unde ai ştiut?

Dan clătină din cap.

— N-am cum să-ţi explic. Aşa mi se întâmplă uneori.

— Cum să-ţi mulţumesc?

Întrebarea aceasta era cea pe care o aşteptase Dan.

— Punând în practică Al Doisprezecelea Pas, fraiere.

John D. ridică nedumerit din sprâncene.

— Anonimatul. Într-un cuvânt, te rog să-ţi ţii gura.

Chipul lui John se lumină. Pricepuse.

— Asta o fac cu dragă inimă, rânji el.

— Bine. Acum pune mâna şi fă cafelele. Eu am să scot cărţile.

În majoritatea grupurilor AA din New England aniversările perioadelor de abstinenţă sunt numite „zile de naştere” şi sunt sărbătorite cu tort şi petreceri la încheierea întrunirilor. Cu puţin timp înainte de celebrarea celui de-al treilea an de când Dan se lăsase de băut, David Stone şi străbunica Abrei îi făcură o vizită lui John Dalton – cunoscut în alte cercuri ca „Doctorul John” ori „DJ” –, pentru a-l invita la petrecerea pe care familia Stone o dădea în cinstea celor trei ani împliniţi de fetiţa lor.

— Sunteţi foarte drăguţi, le mulţumi John, şi voi trece bucuros pe la voi dacă am să pot. Dar am senzaţia că nu aţi venit doar ca să mă invitaţi la petrecerea Abrei. Am dreptate, nu-i aşa?

— Ai, zise Chetta. Şi domnu’ Căpos aici de faţă şi-a dat seama că a venit vremea să-ţi povestim ce se întâmplă.

— A păţit Abra ceva? Spuneţi-mi. Părea foarte bine la ultimul control. Teribil de bine. Abilităţi sociale maxime. La fel şi competenţele lingvistice. Ca să nu mai vorbim despre cele de citire. Ultima oară când a venit aici mi-a citit „Bobiţă şi Buburuză la grădiniţă” din scoarţă-n scoarţă. Probabil că o ştia pe dinafară, dar, oricum, remarcabilă realizare pentru un copil care nu are nici trei ani. Lucy ştie că aţi venit să mă vedeţi?

— Lucy şi Chetta s-au aliat împotriva mea, mărturisi David. Lucy a rămas acasă cu Abra. Face prăjituri pentru petrecere. Când am plecat, bucătăria arăta ca infernul bătut de vânt.

— Deci, despre ce e vorba aici? Spuneţi că vreţi să vin la petrecere în calitate de observator?

— Chiar aşa, zise Concetta. Nu putem fi siguri că se va întâmpla ceva, dar este destul de posibil, pentru că lucrurile se întâmplă atunci când e entuziasmată. Şi, crede-mă, este extrem de emoţionată de petrecerea asta. Sunt invitaţi toţi prietenii ei de la grădiniţă şi am angajat şi un individ care pretinde că e magician.

John trase sertarul de la birou şi scoase de acolo un blocnotes cu foi galbene.

— La ce anume vă aşteptaţi?

David şovăi.

— E… e cam greu de explicat.

Chetta se întoarse spre el.

— Spune-i, caro. E prea târziu să mai dai înapoi.

Tonul bătrânei era destins, aproape vesel, dar lui John Dalton i se părea îngrijorată. Amândoi i se păreau îngrijoraţi.

— Începe din noaptea când a plâns fără să se oprească.

De zece ani David Stone preda la facultate istoria americană şi istoria europeană a secolului douăzeci, deci ştia cum anume să organizeze o relatare în aşa fel încât să nu se piardă firul logic. Începu, aşadar, subliniind că maratonul de plâns al fetiţei sale încetase brusc imediat după ce al doilea avion lovise World Trade Center. Apoi reveni la visele în care soţia lui văzuse numărul zborului American Airlines scris pe pieptul Abrei, iar el îl văzuse la fel pe cel al zborului United Airlines.

— În visul ei, Lucy a găsit-o pe Abra în toaleta unui avion. Eu am găsit-o într-un mall cuprins de flăcări. Trage tu concluziile. Sau nu. Mie personal numerele acelea mi se par semnificative. Ce semnifică ele însă, asta nu ştiu.

Izbucni în hohote debile de râs, ridică mâinile, le lăsă să cadă şi şopti:

— Poate că mi-e teamă să aflu.

John Dalton îşi amintea foarte bine dimineaţa zilei de unsprezece septembrie şi criza de plâns a Abrei.

— Să văd dacă am priceput. Crezi că fiica ta, care la vremea respectivă avea doar cinci luni, a avut o premoniţie despre atentatele acelea şi a încercat cumva să vă înştiinţeze într-o manieră telepatică.

— Da, spuse Chetta. Foarte concis şi foarte corect. Bravo.

— Îmi dau seama cum sună, zise David. Şi tocmai din cauza asta Lucy şi cu mine n-am vorbit cu nimeni. Adică, n-am vorbit decât cu Chetta. Lucy i-a povestit ce se întâmplase chiar în ziua respectivă. E şi normal. Lucy îi povesteşte absolut tot lui Momo a ei.

Oftă din rărunchi. Concetta îi aruncă o privire de gheaţă.

— Dumneata n-ai avut niciun vis de felul ăsta? o întrebă John.

Bătrâna clătină din cap.

— Eram în Boston. Adică în afara… nu ştiu cum să-i zic… în afara ariei ei de acoperire?

— Au trecut aproape trei ani de la atentate, spuse John. Bănuiesc că s-au mai întâmplat şi alte lucruri de atunci.

Se întâmplaseră o mulţime, iar acum, pentru că reuşise să vorbească despre primul (şi cel mai incredibil dintre toate), Dave descoperi că este în stare să povestească şi restul.

— A urmat pianul. Ştii că Lucy cântă la pian, nu?

John clătină din cap. Nu ştia.

— Cântă. Încă din şcoala primară. Nu poţi să zici că e excepţională, dar nu cântă deloc rău. Avem o pianină Vogel pe care i-au dat-o părinţii mei ca dar de nuntă. Am pus-o în living, acolo unde era şi ţarcul Abrei când era mică. Ei bine, în 2001 i-am dat lui Lucy cadou de Crăciun un caiet cu partituri în care erau toate melodiile Beatleşilor adaptate pentru pian. Abra stătea în ţarc, făcându-şi de lucru cu jucăriile şi le asculta. După cum râdea şi dădea din picioruşe îţi puteai da seama că îi plăceau.

John nu-i puse la îndoială spusele. Copiilor mici le plăcea muzica şi ştiau cum să te facă să pricepi asta.

— Toate hiturile lor erau în caietul ăla – „Hey Jude”, „Lady Madonna”, „Let It Be” –, dar Abrei îi plăcea cel mai mult unul dintre cântecele mai puţin cunoscute, „Not a Second Time”. Îl ştii?

— Nu-mi vine acum în cap, spuse John, dar probabil că l-am auzit.

— E un cântec vesel şi dinamic, dar, spre deosebire de celelalte, linia melodică e interpretată