la pian, nu la chitară, aşa cum ne-au obişnuit Beatleşii. Nu-i un boogie-woogie, dar nici departe nu e. Abra era înnebunită după cântecul ăsta. Şi, atunci când Lucy începea să-l cânte, nu mai dădea din picioare, ci le învârtea în aer de ziceai că face „bicicleta”.

Şi Dave zâmbi amintindu-şi cum stătea Abra culcată în ţarc, îmbrăcată în salopeta roşie, neştiind încă să meargă, dar dând din picioare mai abitir ca o regină a discotecilor.

— Interludiul instrumental e cântat aproape în întregime numai la pian şi este extrem de simplu. Îl poţi cânta doar cu mâna stângă. Are numai douăzeci şi nouă de note – le-am numărat. Până şi un copil ar fi în stare să-l cânte. Şi copilul nostru l-a cântat.

Sprâncenele lui John se repeziră spre linia părului.

— Toată tărăşenia a început în primăvara lui 2002. Lucy şi cu mine citeam culcaţi în pat. La televizor se dădea buletinul meteo de la jumătatea programului de ştiri de la unsprezece noaptea. Abra era în camera ei, aşa ştiam noi. Lucy mi-a cerut să închid televizorul pentru că voia să se culce. L-am închis din telecomandă şi în clipa aia am auzit. Pasajul instrumental din „Not a Second Time”. Toate cele douăzeci şi nouă de note. Interpretate perfect. Nici măcar o singură ezitare. Şi se auzea de la parter.

Crede-mă, doctore, când îţi zic că ne-am speriat atât de tare, încât am crezut că facem pe noi. Ne-am imaginat că ne-a intrat cineva în casă, dar ce fel de hoţ e ăla care se opreşte să cânte niţeluş Beatles înainte să fure argintăria? N-am armă, iar crosele mele de golf erau în garaj, aşa că am înşfăcat cea mai groasă carte cartonată pe care o aveam şi m-am dus jos să văd ce se întâmpla. Am fost un dobitoc, ştiu. I-am zis lui Lucy să sune imediat la poliţie dacă mă aude strigând. Însă n-am găsit pe nimeni în living şi toate uşile erau încuiate. Şi încă ceva: capacul era coborât peste claviatura pianinei.

Am urcat în dormitor şi i-am zis că nu-i nimeni în afară de noi în toată casa. Şi ne-am dus apoi amândoi să vedem ce face fetiţa. N-am vorbit că „hai să mergem până la ea”; pur şi simplu ne-am dus. Cred că amândoi bănuiam că Abra avusese o legătură cu ceea ce tocmai se întâmplase, dar niciunul dintre noi nu voia să admită o asemenea grozăvie. Abra nu dormea; stătea în pătuţ şi ne fixa cu privirea. Ştii privirea aia a copiilor mici care pare foarte serioasă şi foarte înţeleaptă?

John o ştia. Privirea aceea care-ţi spune că bebeluşul cunoaşte toate tainele universului, dar nu ţi le poate împărtăşi pentru că nu a învăţat încă să vorbească. Erau momente când îşi imagina că era foarte posibil ca aceasta să fie realitatea, însă Dumnezeu aranjase lucrurile de o asemenea manieră încât, atunci când trec de etapa „gu-gu, ga-ga”, copiii vor fi uitat deja totul, la fel cum noi uităm chiar şi cele mai clare vise la câteva ore după ce ne-am trezit.

— Ne-a zâmbit atunci când ne-a văzut, a închis ochii şi a adormit la loc. În noaptea următoare s-a întâmplat iar. Cam la aceeaşi oră. Toate cele douăzeci şi nouă de note venind din living… şi apoi linişte… şi apoi ne-am dus iar în camera Abrei şi iarăşi am găsit-o trează. Dar nu se agita, nici măcar nu-şi ţinea degetul în gură. Nu făcea nimic decât să se uite fix la noi printre zăbrelele pătuţului. Şi a adormit imediat, la fel ca prima dată.

— Şi ăsta este adevărul, spuse John, fără să intenţioneze a se arăta neîncrezător, ci doar pentru a vedea dacă înţelesese bine. Nu-i o glumă?

David rămase foarte serios.

— Nici prin cap nu mi-ar trece să glumesc cu aşa ceva.

John se întoarse către Chetta.

— Dumneata ai auzit povestea asta?

— Nu. Lasă-l să termine.

— Vreo două nopţi nu s-a mai întâmplat nimic, apoi… ştii că se spune că secretul unei creşteri reuşite a copiilor este planul făcut de părinţi?

— Sigur.

Acesta era subiectul predilect al lui John Dalton atunci când avea de-a face cu cei care deveneau părinţi pentru prima oară în viaţă. Cum vă veţi descurca cu mesele din timpul nopţii? Faceţi-vă un program în aşa fel încât unul din voi să fie mereu de serviciu şi niciunul să nu iasă prea dărâmat din perioada asta. Cum aveţi de gând să organizaţi băile şi mesele şi schimbatul şi joaca pentru ca micuţul să aibă parte de un program regulat şi care să-i dea sentimentul de siguranţă? Faceţi un grafic. Faceţi un plan. Ştiţi să vă descurcaţi în cazuri neprevăzute? Orice fel de asemenea cazuri, de la pătuţul care s-a dărâmat, până la sufocarea celui mic dintr-un motiv sau altul? Dacă vă veţi face un plan, veţi reuşi să vă descurcaţi şi, în nouăsprezece din douăzeci de asemenea situaţii, totul va fi bine.

— Asta am făcut şi noi. În următoarele trei nopţi eu am dormit pe canapeaua de vizavi de pianină. În primele două nu s-a întâmplat nimic. În cea de-a treia, muzica a început chiar atunci când mă pregăteam de culcare. Capacul era coborât. M-am repezit acolo şi l-am ridicat. Clapele nu se mişcau. Dar nu m-am mirat prea tare, pentru că îmi dădeam seama că muzica nu venea din pianină.

— Ce zici?

— Venea de deasupra. Din aer. Lucy era deja în camera Abrei. În celelalte dăţi fuseserăm amândoi mult prea şocaţi ca să-i spunem ceva, dar acum ştia ce are de făcut. I-a cerut Abrei să mai cânte o dată. A urmat o pauză scurtă, ca o ezitare… şi apoi a cântat. Atunci am avut sentimentul că pot să întind mâna şi să culeg notele din aerul de deasupra mea.

În cabinetul lui John Dalton se aşternu tăcerea. Doctorul înmărmurise cu pixul pe foaia de blocnotes. Chetta îl privea cu gravitate. Într-un final, el spuse:

— Şi toată povestea asta continuă şi acum?

— Nu. În noaptea cu pricina, Lucy a luat-o pe Abra în braţe şi i-a zis să nu mai cânte pentru că noi nu putem să dormim. Şi cu asta s-a terminat.

Făcu o pauză ca pentru a se gândi mai