— Aproape s-a terminat. Cam la trei săptămâni după aceea, am auzit iarăşi muzica, dar în surdină şi de la etaj. Din camera ei.

— Îşi cânta sieşi, spuse Concetta. S-a trezit… n-a mai putut să adoarmă la loc… aşa că şi-a cântat un cântecel de leagăn.

Într-o după-amiază de luni, cam la un an după prăbuşirea Turnurilor Gemene, Abra – care începuse să meargă şi să articuleze câteva cuvinte inteligibile în bolboroseala ei aproape neîncetată – se duse cătinel şi cu paşi nesiguri până la uşa din faţă unde se aşeză în funduleţ, cu păpuşa în braţe.

— Ce faci, iubito? o întrebă Lucy, care cânta la pian un cântec al lui Scott Joplin.

— Ta-ti! anunţă ritos Abra.

— Iubito, Tati nu ajunge acasă decât spre seară, spuse Lucy.

Însă peste nici cincisprezece minute, maşina opri în faţa casei şi Dave coborî. Se spărsese o conductă de apă în clădirea unde îşi ţinea el cursurile de luni, miercuri şi vineri şi, drept urmare, toate activităţile fuseseră suspendate.

— Lucy mi-a povestit întâmplarea asta, zise Concetta, şi fireşte că ştiam deja de povestea cu plânsul din unsprezece septembrie şi de pianul-fantomă. Două săptămâni mai târziu am dat o fugă până la ei. I-am cerut lui Lucy să nu-i pomenească Abrei de vizita mea. Cu toate astea, a ştiut că urma să vin. S-a postat în faţa uşii cu vreo zece minute înainte să apar eu. Şi, când Lucy a întrebat-o cine vine, Abra a răspuns „Mo-mo”.

— Face chestia asta destul de des, interveni David. Nu de fiecare dată când vine cineva… ci numai dacă musafirul e o persoană pe care o cunoaşte şi o îndrăgeşte.

Pe la sfârşitul primăverii lui 2003, Lucy îşi găsi fiica în dormitorul principal, trăgând de un sertar al măsuţei de toaletă.

— Bai! îi explică ea mamei sale. Bai, bai!

— Nu pricep ce spui, păpuşă, spuse Lucy, dar poţi să te uiţi în sertarul ăla, dacă vrei. N-ai să găseşti decât nişte lenjerie veche şi nişte resturi de farduri.

Dar nu sertarul o interesa pe Abra; nici măcar nu se uită înăuntru când Lucy îl deschise.

— Pate! Bai!

Apoi, trăgând mai mult aer în piept:

— Bai pate, Ma-mi!

Problema cu toţi părinţii este că, oricât s-ar strădui, nu ajung niciodată să vorbească la perfecţie „bebeluşa” – nu au suficient timp s-o înveţe –, dar mulţi dintre ei reuşesc s-o înţeleagă într-o anumită măsură. Acesta era şi cazul lui Lucy, care pricepu în cele din urmă că pe fetiţa ei o interesa ceva ce se afla în spatele măsuţei.

Curioasă, mută toaleta de lângă perete. Abra se repezi imediat acolo. Lucy vru s-o apuce de cămăşuţă, gândindu-se că acolo trebuia să fie destul de mult praf, chiar dacă nu erau gândaci şi şobolani. Dar copila îi scăpă printre degete. Când deplasase suficient de mult măsuţa ca să poată ajunge şi ea în spate, o văzu pe Abra ţinând triumfătoare în mână o bancnotă de douăzeci de dolari care căzuse cumva între toaletă şi perete.

— Uite! exclamă voioasă fetiţa. Bai! Bai meu!

— Ba nu, o contrazise Lucy, luând hârtia din pumnul micuţ. Copiii nu au bai pentru că nu au nevoie de bai. Dar tocmai ce ţi-ai câştigat o îngheţată.

— E-ţată! ţipă Abra. E-ţata meu!

— Acum povesteşte tu cum a fost cu doamna Judkins, continuă David, adresându-se Concettei. Ai fost de faţă.

— Am fost, recunoscu bătrâna. S-a întâmplat de Patru Iulie.

În vara lui 2003, Abra începuse să lege – într-o măsură mai mare sau mai mică – propoziţii întregi. Concetta venise să-şi petreacă weekendul de sărbătoare cu nepoata ei şi soţul acesteia. În acea duminică, pe şase iulie, David se duse până la magazin să cumpere o canistră de propan Blue Rhino pentru grătarul pe care avea de gând să-l facă în curtea din spatele casei. Abra se juca în living cu cuburile. Lucy şi Chetta stăteau de vorbă în bucătărie şi o verificau din când în când pe micuţă ca să fie sigure că nu-i venise să scoată televizorul din priză şi să-i ronţăie cablul sau că nu se apucase să se urce singură pe Muntele Canapea. Dar Abra nu dădea niciun semn că ar fi fost interesată de asemenea aventuri, preocupată fiind să construiască ceva ce aducea cu un Stonehenge din cuburi colorate din plastic.

Lucy şi Chetta tocmai scoteau farfuriile din maşina de spălat vase, când auziră ţipetele Abrei.

— Ziceai că moare, nu alta, explică Concetta. Ştii cât de înspăimântătoare sunt zbieretele astea, nu?

John dădu din cap. Ştia.

— Nu mi-este uşor să alerg la vârsta mea, dar atunci am zbughit-o din loc ca Wilma Rudolph{22}. Am ajuns în living înaintea lui Lucy. Atât de sigură eram că fetiţa se rănise cumva, încât, o secundă sau două, chiar am văzut sânge. Dar n-avea nimic. Din punct de vedere fizic, vreau să spun. S-a repezit la mine şi m-a apucat de picioare cu mânuţele. Am luat-o în braţe. Lucy ajunsese şi ea şi amândouă am reuşit s-o liniştim cât de cât.

„Wannie!”, ne-a zis ea. „Ajută Wannie, Momo! Wannie buf!”

Habar n-aveam cine era Wannie, dar Lucy mi-a spus că era vorba despre Wanda Judkins, vecina lor de vizavi.

— Abra o place foarte mult, spuse şi David, pentru că-i aduce prăjituri pe care-i scrie numele cu stafide sau cu glazură. E văduvă. Locuieşte singură.

— Aşa că ne-am dus vizavi, continuă Chetta. Eu am luat-o înainte şi Lucy a venit după mine cu Abra în braţe. Am bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni.

„Wannie unde papa!” ne-a zis Abra. „Ajută Wannie, Momo! Ajută Wannie, Mami! Buba şi sânge!”

Uşa nu era încuiată, aşa că am intrat. Primul lucru de care ne-am dat seama era că mirosea puternic a prăjituri arse. Doamna Judkins era întinsă pe jos, lângă scara pliabilă. Încă mai ţinea în mână cârpa de praf şi, da, era sânge pe jos – o băltoacă de sânge în jurul capului bietei femei, ca un nimb. Am crezut că s-a dus – nu-mi dădeam seama dacă mai respiră sau nu –, dar Lucy i-a luat pulsul şi mi-a zis că trăieşte. Îşi spărsese capul când a căzut şi avea un hematom mic pe creier, dar şi-a recăpătat cunoştinţa a doua zi.