Îl privi fără să clipească pe pediatrul Abrei Stone.

— Medicul de la Urgenţă ne-a zis că, dacă n-am fi descoperit-o atunci, ori ar fi murit, ori ar fi ajuns o legumă… ceea ce, după umila mea părere, e mult mai rău decât moartea. Oricum, ideea e că asta mică i-a salvat viaţa.

John lăsă pixul din mână.

— Nu ştiu ce să zic.

— Ar mai fi multe de povestit, spuse David, dar mi-e greu să-mi mai dau seama ce ar fi ieşit din comun şi ce nu. Poate şi pentru că Lucy şi cu mine ne-am obişnuit cu ciudăţeniile astea. Cam la fel cum te obişnuieşti să ai un copil care s-a născut orb. Numai că nouă ni se întâmplă exact opusul acestei situaţii. Cred că ne dădusem seama de asta încă dinainte de povestea din timpul atentatelor. Cred că bănuiam că are ceva aparte încă de când am venit cu ea acasă de la spital. Ca şi cum…

Oftă prelung şi ridică ochii în tavan, căutând cuvintele potrivite. Concetta îi strânse braţul.

— Spune mai departe. Vezi că n-a chemat încă infirmierii de la ospiciu să ne bage în cămăşi de forţă.

— Ai dreptate. De când am adus-o pe Abra de la spital, am sentimentul că ne bate în permanenţă vântul prin casă. Deşi nu-l simt. Îmi tot spun că, uite, acum-acum o să se înfoaie perdelele şi o să cadă tablourile de pe pereţi. Dar normal că nu se întâmplă aşa ceva. Însă se întâmplă altele. De două sau trei ori pe săptămână – câteodată chiar de două sau trei ori pe zi – ni se strică toate întrerupătoarele. În vreo patru rânduri am chemat doi electricieni diferiţi. Amândoi au verificat circuitele şi ne-au spus că totul e „super”. Sunt dimineţi în care coborâm la parter şi găsim pe jos pernele de pe scaune şi canapea. I-am cerut Abrei să-şi pună jucăriile la loc înainte de culcare şi face lucrul ăsta cu multă încântare. Dar câteodată găsim lada deschisă dimineaţa şi multe din jucării împrăştiate pe jos. De obicei cuburile. Sunt preferatele ei.

Se opri o clipă, privind fix planşa oftalmologică de pe perete. John crezu că Chetta îl va îmboldi să continue, dar bătrâna nu spuse nimic.

— Da, bine, îmi dau seama cât de aiurea sună tot ce-ţi povestesc, dar mă jur că aşa s-a întâmplat. Uite, într-o seară când am deschis televizorul, pe fiecare canal era Familia Simpson. Abra a început să râdă de parcă ar fi fost cel mai bun banc din lume. Lucy s-a speriat de moarte şi i-a zis: „Abra Rafaella Stone, dacă tu faci asta, fă bine şi te opreşte imediat!” Lucy nu se răsteşte aproape niciodată la ea, dar atunci când se întâmplă s-o facă, Abra parcă se topeşte. Aşa şi în seara despre care-ţi spun. Am închis televizorul şi, când l-am deschis la loc, totul era în regulă. Ţi-aş mai putea povesti încă vreo şase alte asemenea chestii… incidente… manifestări… dar multe dintre ele au fost atât de mărunte că de-abia dacă le-am băgat de seamă.

Ridică din umeri.

— Cum ţi-am zis, până la urmă ajungi să te obişnuieşti.

John zise:

— Am să vin la petrecere. Cum aş putea să refuz invitaţia după câte am auzit?

— Poate n-o să se întâmple nimic, spuse David. Ştii bancul ăla vechi despre cum să faci un robinet să nu mai picure? Îl ameninţi că ai să chemi instalatorul.

Concetta pufni supărată.

— Dacă chiar crezi una ca asta, băieţică, îţi spun eu că o să ai parte de o mare surpriză.

Apoi îi explică lui Dalton.

— Mai degrabă m-ar fi lăsat să-i scot nişte dinţi decât să vină să vorbească cu tine.

— Haide, Momo, încetează.

David începuse să se cam aprindă la faţă.

John oftă necăjit. Mai simţise şi înainte antagonismul dintre cei doi. Nu cunoştea motivul – probabil că ei credeau că se află într-o competiţie pentru dragostea lui Lucy –, dar nu era cazul ca această rivalitate să se manifeste tocmai acum. Misiunea aceasta bizară îi transformase în aliaţi – vremelnici, sigur că da, totuşi aliaţi – şi el îşi dorea ca lucrurile să rămână aşa.

— Gata cu ciorovăiala.

Tonul tăios al doctorului îi făcu pe cei doi beligeranţi să-l privească surprinşi.

— Vă cred. N-am auzit în viaţa mea ceva asemănător…

Sau auzise? Vocea i se stinse când îşi aminti de ceasul pierdut.

— Doctore?

— Scuze. Mi s-a golit mintea o clipă.

Amândoi zâmbiră. Erau din nou aliaţi. Bravo.

— Oricum, vreau să vă spun că n-o să cheme nimeni oamenii în halate albe. Ştiu că sunteţi două persoane cu scaun la cap, fără antecedente de isterie sau halucinaţii. Dacă unul singur mi-ar fi povestit… cum să zic eu… episoadele astea psihotice, l-aş fi bănuit că suferă de o formă mai ciudată a sindromului Münchausen{23}… dar nu este cazul. Ceea ce mă duce la întrebarea următoare: ce aşteptaţi de la mine?

Dave rămase mut, dar bunica lui prin alianţă avea toate vorbele la ea.

— Te rugăm s-o observi, aşa cum faci cu orice copil care are o boală…

Culoarea reveni în obrajii lui David. Cu forţă.

— Abra nu-i bolnavă, se răţoi el.

Bătrâna îl repezi de îndată:

— Ştiu că nu-i! Cristo! Mă laşi să termin?

Dave îşi puse o mână de victimă şi îşi ridică mâinile.

— Scuze, scuze, scuze.

— Nu încerca să-mi închizi gura, David.

Atunci interveni John:

— Copii, dacă nu vă potoliţi, am să vă trimit în Camera de Reflecţie.

Concetta oftă:

— E cumplit de stresant. Pentru toţi. Iartă-mă, Davey, nu trebuia să folosesc cuvântul acela.

— Nu-i nimic, cara. Suntem amândoi vârâţi în povestea asta.

Pe buzele bătrânei se ivi un zâmbet mic.

— Da. Da, aşa este. Observ-o, doctore Dalton, observ-o aşa cum ai observa orice copil cu o afecţiune nediagnosticată încă. Nu-ţi putem cere mai mult şi cred că e suficient pentru moment. Poate o să-ţi vină vreo idee. Sper să-ţi vină. Pentru că, vezi tu…

Se întoarse spre David Stone cu o expresie de neputinţă prea rar întâlnită pe chipul ei sever.

— Suntem speriaţi, spuse David. Eu sunt speriat, Lucy, Chetta – toţi suntem speriaţi de moarte. Nu de ea, ci pentru ea. Pentru că-i atât de mititică, pricepi? Cum ar fi dacă