puterile astea ale ei… că nu ştiu cum să le zic altfel… cum ar fi dacă n-au ajuns încă în punctul lor maxim? Dacă vor creşte în continuare? Ce ne vom face atunci? Dacă îşi va… nu ştiu…

— Ba ştie, zise Chetta. Dacă îşi va pierde cumpătul şi îşi va face rău sau va face rău altcuiva? Habar n-am cât de probabil ar fi să se întâmple una ca asta, dar numai gândul că s-ar putea întâmpla…

Îl apucă pe John de mână.

— … e pur şi simplu îngrozitor.

7

Dan Torrance ştia că va locui în camera din turnul Căminului Helen Rivington încă de când îl văzuse pe Tony, vechiul lui prieten, făcându-i cu mâna de la fereastra aceea care, la o a doua privire, se dovedise a fi acoperită cu scânduri. O întrebă despre ea pe doamna Clausen, administratoarea-şefă a azilului, cam la şase săptămâni după ce începuse să lucreze acolo ca om de serviciu/infirmier… şi medic pro bono. Alături de credinciosul lui amic Azzie, fireşte.

— Camera aia e vai de capul ei şi e plină de tot felul de vechituri, se arătase indignată doamna Clausen de întrebarea lui.

Era o femeie cam la şaizeci şi ceva de ani, cu părul de un roşu absolut imposibil. Avea în dotare o gură sarcastică, adesea spurcată, dar ca administrator era descurcăreaţă şi plină de compasiune. Mai mult chiar, din punctul de vedere al consiliului de conducere a Căminului HR, se dovedea incredibil de eficientă la strângerea de fonduri. Dan nu nutrea o simpatie deosebită pentru ea, dar o respecta foarte mult.

— Am să fac eu curăţenie. În timpul meu liber. Nu crezi că ar fi bine să fiu cât mai aproape de locatarii noştri? La datorie zi şi noapte?

— Spune-mi ceva, Danny. Cum de-ai ajuns atât de priceput la ceea ce faci?

— Sincer, nu prea ştiu.

Răspunsul acesta era cel puţin pe jumătate adevărat. Poate şaptezeci la sută. Trăise cu strălucirea întreaga lui viaţă şi tot nu o înţelegea.

— Pe lângă mizeria şi toate boarfele de acolo, în camera din turn e cald vara ca în iad şi iarna-i atât de frig că şi unui maimuţoi din bronz i-ar îngheţa ouăle.

— Asta se poate remedia, zise Dan.

— Să nu cutezi să-mi vorbeşti mie despre rectul tău, auzi? se răţoi doamna Clausen, privindu-l cu asprime pe deasupra ochelarilor. Dacă ar afla conducerea ce te las să faci, probabil că m-ar trimite să împletesc coşuri la ospiciul ăla din Nashua. Ăla cu pereţii roz şi gratii la geamuri.

Pufni dispreţuitoare:

— Domnul doctor Somn{24}, ce să-ţi povestesc!

— Nu eu sunt doctorul, spuse Dan cu blândeţe, ştiind că va primi ce ceruse. Azzie e. Eu sunt doar asistentul lui.

— Azreel e pisica aia împuţită, se ambală femeia. Un motan vagabond şi rufos care s-a întâmplat să treacă pe aici şi s-a pomenit brusc în Sânul lui Avraam când l-au adoptat nişte pacienţi de-ai noştri care între timp s-au îmbarcat spre Marele Necunoscut. Află de la mine, domnule, cotoiului ăstuia plin de purici nu-i pasă decât de alea două castroane de Friskies pe care la primeşte în fiecare zi.

Dan nu răspunse. Nu era nevoie, deoarece amândoi ştiau că nu era adevărat.

— Credeam că ai unde să stai. Înţelesesem că ai o cameră bună pe strada Eliot. Plus că Pauline Robertson trăieşte cu senzaţia că-ţi răsare soarele din şezut. Ştiu chestia asta pentru că sunt cu ea în corul bisericii.

— Şi care-i imnul tău preferat? se interesă amuzat Dan. „Iisus ne e un prieten al dracului de bun”?

Îi adresă ceea ce ea, Rebecca Clausen, considera a fi un surâs drăgălaş.

— Foarte bine. Fă-ţi curăţenie. Mută-te. Pune-ţi cablu, ia-ţi combină cvadrafonică, deschide o cârciumă. La ce naiba să-mi pese ce faci? Doar nu-s decât şefa.

— Mulţumesc, doamnă C.

— A, să nu uiţi să-ţi iei şi un radiator electric, bine? Vezi, poate găseşti la târgul de vechituri vreunul cu cablul făcut franjuri. Să dai foc la blestematul ăsta de loc când o să vină gerurile de februarie. Atunci poate o să construiască o monstruozitate din cărămidă, ca să se asorteze cu pocitaniile alea din stânga şi din dreapta.

Dan se ridică de pe scaun şi-şi duse mâna la frunte într-o parodie prea puţin reuşită a salutului din armata britanică.

— Am înţeles, să trăiţi, şefa.

Doamna Clausen flutură o mână către el.

— Haide, şterge-o de-aici până nu mă răzgândesc, amice.

8

Dar şi-a luat un radiator, însă cablul acestuia nu era făcut franjuri şi aparatul se închidea de la sine dacă apărea o defecţiune. Nici vorbă să instaleze aer condiţionat în camera din turn, dar două ventilatoare cumpărate de la Walmart şi amplasate pe pervazul ferestrelor deschise aeriseau destul de bine locul. Cu toate acestea, era foarte cald acolo în zilele de vară, însă Dan nu era aproape niciodată în cameră pe durata zilei. Iar nopţile de vară în New Hampshire sunt, în mod normal, destul de răcoroase.

Cea mai mare parte din lucrurile depozitate acolo erau vechituri care nu mai foloseau la nimic, dar el îşi păstră o tablă mare de şcoală pe care o găsise lângă un perete, ascunsă vreme de cincizeci de ani în spatele unui maldăr de scaune cu rotile în fază terminală. Tabla îi era de folos. Nota pe ea numele pacienţilor din cămin şi numărul camerei fiecăruia. Ştergea numele celor care se stinseseră şi le adăuga pe cele ale noilor locatari. Treizeci şi două de nume erau pe tablă în primăvara lui 2004. Zece în clădirea Rivington Unu şi douăsprezece în Rivington Doi – cele două construcţii hidoase care flancau conacul victorian în care trăise odinioară celebra Helen Rivington şi în care îşi scrisese romanele de aventuri şi de dragoste, sub vibrantul pseudonim Jannette Montparsse.

Ceilalţi pacienţi erau găzduiţi la cele două etaje de sub apartamentul micuţ, dar comod din turn unde locuia acum Dan.

A mai fost doamna Rivington vestită şi pentru altceva decât romanele ei proaste? o întrebase Dan pe Claudette Albertson la puţină vreme după ce fusese angajat la cămin. Se aflau amândoi în locul pentru fumat, dedându-se cu voluptate sinucigaşei îndeletniciri. Claudette, infirmieră calificată de origine afro-americană şi cu umeri de