— Cred şi eu! E vestită că a lăsat oraşului ăstuia căcăcios o gălăgie de bani, drăguţă! Şi casa, fireşte. S-a gândit că bătrânii ar trebui să aibă un loc unde să poată muri cu demnitate.

Şi majoritatea locatarilor Căminului Rivington chiar treceau într-un mod demn şi calm pe lumea cealaltă. Iar Dan – ajutat de Azzie – făcea acum parte din acest proces. Îşi imagina că îşi găsise, în sfârşit, adevărata chemare. Începuse să simtă că a ajuns acasă.

În dimineaţa zilei în care urma să aibă loc petrecerea Abrei, Dan se trezi şi văzu că fuseseră şterse toate numele de pe tablă. Şi doar un singur cuvânt era acum acolo, scris cu litere mari şi asimetrice:

Dan rămase vreme îndelungată pe marginea patului, doar cu chiloţii pe el, holbându-se la tablă. Într-un final se ridică şi atinse literele, întinzându-le puţin, sperând să aibă o strălucire. Măcar o licărire care i-ar fi putut explica ce anume se întâmplase. Nimic, îşi luă mâna de pe tablă şi îşi şterse praful de cretă de piciorul gol.

— Bună şi ţie, spuse el… şi continuă: Nu cumva te cheamă Abra?

Tot nimic. Îşi puse halatul, luă săpunul şi prosopul şi se duse la duşurile personalului de la etajul al doilea. Când se întoarse în cameră, luă buretele pe care îl găsise lângă tablă şi începu să şteargă cuvântul. Pe la jumătatea mişcării, un gând

(tati zice că o să avem baloane)

îi trecu prin minte şi se opri, aşteptându-l să continue. Degeaba. Aşa că termină de şters tabla şi începu să rescrie numele şi numerele camerelor, copiindu-le din registrul de prezenţă. La amiază, când urcă în cameră, se aşteptă oarecum să găsească tabla ştearsă din nou, iar cuvântul să fi înlocuit iarăşi numele şi numerele scrise de el, dar tabla era întocmai cum o lăsase.

Petrecerea pentru ziua de naştere a Abrei se ţinea în curtea din spatele casei familiei Stone, o întindere plăcută şi odihnitoare de iarbă verde, cu meri şi sângeri abia înfloriţi. La capătul curţii era un gard din plasă metalică şi o poartă încuiată cu un lacăt cu cifru. Fără discuţie că acel gard era oribil, însă nici David, şi nici Lucy nu se sinchiseau de aspectul lui estetic pentru că îşi făcea treaba – dincolo de el şerpuia râul Saco pe drumul lui către sud-est, prin Frazier, North Conway şi dincolo de graniţă, în statul Maine. În opinia soţilor Stone, râurile şi copiii mici n-au ce căuta la un loc, mai ales primăvara, când acest râu se umfla cu apa zăpezilor topite şi devenea turbulent. În fiecare an citeai în ziarul local despre cel puţin un copil care se înecase acolo.

Astăzi copiii aveau la dispoziţie o mulţime de distracţii pe peluză. Singurul joc organizat la care reuşiseră să participe – o rundă foarte scurtă – fusese „Urmaţi liderul”. Dar se amuzară de minune alergând de colo-colo prin iarbă, căţărându-se ca nişte maimuţici pe căsuţa de joacă a Abrei, târându-se ca nişte viermişori prin tunelurile din plastic şi material textil instalate de David cu ajutorul câtorva taţi şi, în general, ţopăind binedispuşi printre baloanele care pluteau pretutindeni. Toate baloanele erau galbene (culoarea preferată a Abrei, cel puţin aşa pretindea deocamdată) şi, din câte îşi putuse da seama John Dalton, erau pe puţin şaptezeci. Le ajutase pe Lucy şi pe Chetta să le umfle şi rămăsese surprins în faţa capacităţii pulmonare a bătrânei, de-a dreptul incredibilă pentru o femeie de optzeci şi ceva de ani.

Cu tot cu Abra, erau nouă copii în curtea familiei Stone şi, deoarece fiecare dintre cei mici venise însoţit de cel puţin unul din părinţi, se aflau acolo mai mult decât suficienţi adulţi care să îi supravegheze. Când petrecerea se apropia cu repeziciune de punctul său culminant, John se aşeză într-unul din şezlongurile de pe terasa casei, alături de Concetta care, în cinstea evenimentului, se gătise cu o pereche de jeanşi de firmă şi un tricou cu mâneci lungi pe care scria CEA MAI BUNĂ BUNI DIN LUME. Bătrâna era ocupată acum să-şi croiască drum printr-o felie imensă de tort. John, care pusese pe el câteva kilograme în timpul iernii, se mulţumise cu o singură cupă de îngheţată de căpşuni.

— Nu pricep unde vâri atâta dulce, comentă el, făcând un semn cu capul spre felia de tort care dispărea cu rapiditate de pe farfuria bătrânei. Nu pui nimic pe tine. Eşti ca un biscuit pe dungă.

— Poate că da, caro, dar să-ţi spun un secret: am o groapă de bombă în mine, acolo intră toată mâncarea.

Zâmbi uşor, amuzată de propria-i glumă, şi se uită la jocul copiilor, oftând adânc.

— Mi-aş fi dorit să-i vadă şi fata mea. N-am multe regrete, dar ăsta e unul din ele.

John se decise să nu se aventureze în direcţia pe care o luase conversaţia. Mama lui Lucy murise într-un accident de maşină când Lucy era mai mică decât era Abra acum. Cunoştea aspectul acesta din antecedentele familiale pe care le completaseră cei doi soţi Stone în fişa medicală.

Şi oricum, Chetta însăşi schimbă subiectul:

— Ştii ce-mi place la copii când sunt de vârsta asta?

— Nici cea mai vagă idee.

Lui John îi plăceau copiii de toate vârstele… mă rog, până făceau paisprezece ani. Pentru că atunci glandele deveneau hiperactive şi urmau cinci ani infernali, plini până la refuz cu toate tulburările emoţionale şi comportamentale aduse de pubertate şi adolescenţă.

— Uită-te la ei, Johnny. Zici că sunt desprinşi dintr-o variantă mai inocentă a tabloului lui Edward Hicks, Regatul paşnic. Avem şase copilaşi albi – normal, doar suntem în New Hampshire –, dar mai avem şi doi negrişori şi scumpetea aia micuţă de coreeancă, leită cu un manechin din cataloagele cu haine pentru copii pe care le scoate Hanna Andersson. Ştii cântecul care zice „Galbeni şi roşii, negrii şi albi, pe toţi El îi iubeşte egal”? Asta avem noi aici. Au trecut două ore