John, care, la viaţa lui, văzuse o mulţime de copii la vârsta primilor paşi care nu se înţelegeau deloc de minune – dimpotrivă, dădeau din picioare, se îmbrânceau, se loveau, se muşcau – schiţă un surâs în care cinismul şi nostalgia se armonizau perfect. Toţi merg la grădiniţa lui L’il Chums. E numai pentru copiii din familiile bune şi practică preţuri în consecinţă. Asta înseamnă că toţi părinţii trebuie să facă parte din pătura superioară a clasei mijlocii, să fi absolvit o facultate şi să fie devotaţi crezului care spune: „Înţelege-te cu toată lumea ca să-ţi meargă bine.” În esenţă, copiii ăştia sunt nişte animale sociale domesticite.

John se întrerupse pentru că bătrâna începuse să se încrunte la el, deşi şi-ar fi dorit să-şi poată continua disertaţia. Ar mai fi putut spune că, până pe la şapte ani – aşa-numita vârstă a raţiunii –, majoritatea copiilor erau aidoma unor camere acustice emoţionale. Dacă creşteau lângă adulţi care se înţelegeau şi nu ridicau niciodată vocea, făceau şi ei la fel. Pe de altă parte, dacă erau crescuţi de scandalagii şi bătăuşi… ei bine…

Cei douăzeci de ani de carieră medicală petrecuţi numai în preajma celor mici (plus cei doi de acasă care acum plecaseră la şcoli particulare de elită, aparţinând tot categoriei „Înţelege-te cu toată lumea ca să-ţi meargă bine”) nu reuşiseră să-i distrugă complet concepţiile romantice pe care le avusese atunci când se hotărâse să se specializeze în pediatrie, dar le mai temperaseră puţin. Poate că Wordsworth avusese dreptate să declare că micuţii vin pe lumea asta „purtaţi pe nori de slavă”, dar la fel de adevărat este şi că durează ceva vreme până se deprind să nu mai facă pe ei.

Un clinchet argintiu de clopoţei – ca de la o maşină cu îngheţată – răsună prin văzduhul după-amiezii. Copiii se întoarseră să vadă ce se întâmpla. O ciudăţenie simpatică îşi făcuse apariţia pe peluza familiei Stone – un tânăr pe o tricicletă supradimensionată, vopsită într-un roşu-aprins. Purta mănuşi albe şi un costum excentric cu umeri caraghios de laţi. La rever avea o floare de mărimea unei orhidee de seră. Pantalonii (la fel de largi) erau suflecaţi până în dreptul genunchilor, pentru a nu-i stânjeni pedalarea. De ghidon erau atârnaţi o sumedenie de clopoţei pe care îi făcea să sune atingându-i uşor cu degetul. Tricicleta se clătina puternic, dar, cumva, reuşea să nu se răstoarne. Nou-venitul avea pe cap un melon uriaş, de sub care se revărsa o perucă de un albastru tembel. În spatele lui venea David Stone, aducând o valiză mare şi o masă pliantă. Avea o privire de om năuc.

— Alo, copii! Alo, copii! strigă bărbatul de pe tricicletă. Veniţi aici, veniţi aici, pentru că începe spectacolul!

Nu a fost nevoie să le spună de două ori, căci cei mici deja alergau de-a valma spre tricicletă, zbierând şi râzând de emoţie.

Lucy se aşeză pe terasă lângă John şi Chetta şi îşi suflă părul din ochi cu un puuf nostim făcut din buza inferioară. Bărbia îi era mânjită cu glazură de ciocolată.

— Ăsta-i magicianul. Pe timpul verii îşi face numărul în colţuri de stradă şi în Frazier şi în North Conway. David i-a văzut anunţul într-una din fiţuicile alea gratuite, l-a pus să dea o probă şi l-a angajat. În realitate îl cheamă Reggie Pelletier, dar numele lui de scenă e Marele Mysterio. Sunt curioasă să văd câtă vreme va reuşi să le capteze atenţia după ce vor termina să-i admire şi să-i pipăie tricicleta aia caraghioasă. Pun pariu că trei minute, cel mult.

John era de părere că se înşală. Individul îşi calculase perfect intrarea pentru a subjuga imaginaţia celor mici. În plus, peruca lui era caraghioasă, nu înspăimântătoare. Iar chipul lui vesel era natural, fără sulemeneli, şi ăsta era un alt plus. După părerea lui John, clovnii erau mult supraapreciaţi. În realitate, îi speriau de moarte pe micuţii sub şase ani şi îi plictiseau pe cei trecuţi de vârsta aceasta.

Vai, vai, vai, da’ în ce dispoziţie colerică suntem.

Poate unde venise pregătit să observe nişte lucruri ieşite din comun şi deocamdată nu se întâmplase absolut nimic. Din punctul lui de vedere, Abra părea cel mai normal copil din lume. Sigur, era mai veselă şi mai exuberantă decât ceilalţi, dar se părea că buna dispoziţie era o trăsătură de familie. Sigur, cu excepţia momentelor când Chetta şi David îşi săreau la jugulară.

— Nu trebuie să subestimezi capacitatea micuţilor de a-şi păstra concentrarea.

Se aplecă peste Chetta şi şterse cu şervetul pata de ciocolată de pe bărbia lui Lucy.

— Dacă e cât de cât talentat, s-ar putea să-i ţină cu gurile căscate cam vreo cincisprezece minute. Poate chiar douăzeci.

— Dacă e talentat, spuse sceptică Lucy.

Se dovedi că Reggie Pelletier, alias Marele Mysterio, avea cât de cât talent şi îşi pregătise un număr destul de bunicel. În vreme ce asistentul lui, Dave Cel-Nu-Prea-Mare, aranjă masa şi deschise valiza, Mysterio le ceru sărbătoritei şi musafirilor ei să-i admire floarea de la butonieră. Când copiii se apropiară de el, din floare ţâşniră stropi de apă: roşii mai întâi, apoi verzi, apoi albaştri. Toţi izbucniră în ţipete şi hohote încântătoare de râs.

— Şi acum, fetiţe şi băieţi… au! Ah! Oleu! Ce mă gâdilă!

Îşi dădu jos melonul şi din el scoase un iepure alb. Copiii oftară adânc. Mysterio i-l dădu Abrei, care îl mângâie şi îl dădu mai departe fără să aştepte să i se spună. Iepurele părea obişnuit cu atenţia de care se bucura. Poate că fusese obligat să înghită câteva tablete de Valium înainte de spectacol, îşi spuse John. Ultimul copil puse iepurele în braţele lui Mysterio, care-l îndesă la loc, în pălărie. Apoi îşi trecu mâna peste ea şi le-o arătă. Cu excepţia căptuşelii în culorile drapelului american, melonul era gol.

— Unde s-a dus iepulaşu’? vru să ştie Susie Soong-Bartlett.

— În visele tale, păpuşico, o lămuri Mysterio. O să ţopăie prin ele la noapte. Acum, cine vrea o eşarfă magică?

Voiau cu toţii – curtea se umplu de strigăte: