se dusese cu Jackie la biserică, pentru a putea vorbi cu Julia fără martori şi-i relată conversaţia ulterioară din casa parohială, cu Piper Libby şi Rommie Burpee adăugaţi în combinaţie. Când îi spuse despre începutul de rigiditate pe care-l observaseră la cadavrul Brendei Perkins, Rusty ciuli urechile.

— Jackie! strigă el. Cât de sigură eşti de acel rigor?

— Destul! răspunse Jackie.

— Bună, tati! îl salută Judy. Io şi Jannie ne dăm uţa-uţa peste cap!

— Ba nici gând! replică Rusty, suflându-le bezele din palme. Fiecare fetiţă prinse câte una; în materie de prins sărutări erau campioane.

— La ce oră aţi văzut cadavrele, Lin?

— Pe la vreo zece jumate, cred. Mizeria de la supermarket se terminase de mult.

— Iar dacă Jackie are dreptate cu rigorul care tocmai se instalase… Dar de asta nu putem fi absolut siguri, aşa-i?

— Nu, dar ascultă, am vorbit cu Rose Twitchell. Barbara a ajuns la Sweetbriar la şase fără zece. Din acel moment, şi până s-au descoperit cadavrele, are un alibi perfect. Deci ar fi trebuit s-o omoare… când? La cinci? La cinci jumate? Cât de probabil ar fi aşa ceva, dacă rigorul a început să se instaleze cinci ore mai târziu?

— Improbabil, dar nu imposibil. Rigor mortisul e afectat de tot felul de variabile. Pentru început, temperatura locului unde e depozitat cadavrul. Cât de cald era în cămara aia?

— Cald, recunoscu ea, apoi îşi încrucişă braţele pe piept, cuprinzându-şi umerii în palme. Cald şi mirosea.

— Înţelegi ce vreau să zic? În circumstanţele astea, ar fi putut s-o omoare chiar şi prin jur de patru dimineaţa, ca pe urmă s-o ducă acolo şi s-o bage în…

— Credeam că eşti de partea lui.

— Sunt, şi de fapt e cam improbabil, fiindcă la patru dimineaţa în cămară trebuia să fie mult mai răcoare. Dar, în fond, ce să caute el împreună cu Brenda, la ora aia? Ce-ar spune poliţiştii? Că-şi făceau de cap împreună? Chiar dacă i-ar plăcea femeile mai în vârstă – mult mai în vârstă… la trei zile după moartea soţului ei, cu care a fost căsătorită treizeci şi ceva de ani?

— Ar zice că n-a fost consensual, răspunse ea cu voce sumbră. Ar zice c-a violat-o. La fel cum spun deja despre cele două fete.

— Şi Coggins?

— Dacă pun la cale o înscenare, se vor gândi ei la ceva.

— Julia o să publice toate astea?

— Va scrie un articol, formulând câteva întrebări, dar nu va include detaliul cu rigiditatea incipientă. Randolph s-ar putea să fie prea prost ca să se prindă de unde are informaţia asta, dar Rennie şi-ar da seama.

— S-ar putea să fie, totuşi, periculos, spuse Rusty. Dacă-i pun pumnu-n gură, nu se prea poate plânge la ACLU.

— Nu cred că-i pasă. E furioasă foc. Se gândeşte chiar că s-ar putea ca revolta de la supermarket să fi fost premeditată.

„Cum probabil a şi fost”, îşi zise Rusty, înainte de a spune:

— La naiba, tare-aş mai vrea să văd cadavrele alea.

— Poate ai să reuşeşti.

— Ştiu la ce te gândeşti, iubito, dar tu şi cu Jackie v-aţi putea pierde slujbele. Sau chiar mai rău, în caz că ăsta a fost modul lui Big Jim de a scăpa de-o problemă care-l sâcâia.

— Dar nu putem lăsa lucrurile aşa…

— Şi, de asemenea, s-ar putea să nu folosească la nimic. Probabil că nu va folosi la nimic. Dacă Brenda Perkins a intrat în rigor între patru şi opt, cred că acum e complet rigidă, iar starea cadavrului nu ne mai poate spune mare lucru. Institutul Medico-Legal al Castle County poate-ar reuşi, dar e la fel de inaccesibil ca ACLU.

— S-ar putea să mai fie şi altceva. Ceva de la cadavrul ei sau de la unul dintre celelalte. Ştii inscripţia aia din unele teatre de autopsie? „Aici, morţii le vorbesc celor vii.”

— Slabe şanse. Ştii ce-ar fi mai bine? Dacă a văzut-o cineva pe Brenda în viaţă după ce Barbie s-a prezentat la lucru, azi-dimineaţă la ora şase fără zece. Asta ar face în teoria lor o gaură prea mare ca s-o mai astupe.

Judy şi Janelle, în pijamale, veniră în fugă la îmbrăţişări. Rusty îşi făcu datoria. Jackie Wettington, care rămăsese mai în spate şi auzise ultimul lui comentariu, spuse:

— Am să întreb lumea.

— Discret, însă, preciză el.

— Fii sigur! Şi, ca să se reţină, eu nu-s nici acum întru totul convinsă. Ecusoanele lui erau în mâna lui Angie.

— Şi n-a observat că le pierduse, între momentul omorului şi cel al găsirii cadavrelor?

— Ce cadavre, tati? se interesă Janelle.

Rusty oftă.

— E complicat, iubito. Şi nu-i pentru fetiţe.

În ochii ei se citea că era de altă părere. Între timp, sora ei mai mică se dusese să culeagă câteva flori târzii, dar se întoarse cu mâinile goale.

— Mor, anunţă ea. Toate-s maro şi câh la margini.

— Probabil e prea cald pentru ele, spuse Linda şi, o clipă, Rusty avu impresia că era cât pe ce să plângă. Interveni:

— Fetelor, mergeţi să vă spălaţi pe dinţi. Luaţi puţină apă din carafa de pe placa de marmură. Jannie, tu eşti însărcinată cu turnarea apei. Hai, mergeţi!

Se întoarse iar spre cele două femei, privind-o mai ales pe Linda.

— Eşti OK?

— Da. Doar că… mă tot izbeşte, în moduri diferite. Îmi spun: „Florile alea n-ar trebui să moară”, şi pe urmă mă gândesc: „În primul rând, nimic din toate astea n-ar trebui să se întâmple.”

Tăcură câteva clipe, cu gândul la cele spuse. Apoi, Rusty vorbi din nou:

— Ar trebui să aşteptăm să vedem dacă Randolph îmi cere să examinez cadavrele. Dacă o face, mă voi uita la ele fără să vă pun pe voi două în pericol. Dacă nu, asta ne va spune ceva…

— Până una, alta, Barbie e-n puşcărie, spuse Linda. Poate chiar acum încearcă să-i smulgă o mărturisire.

— Dacă v-aţi arăta insignele şi m-aţi introduce în salonul de pompe funebre? propuse Rusty. Şi mai departe, dacă găsesc ceva care să-l disculpe pe Barbie? Credeţi că ăia ar zice „Vai de mine, am greşit!” şi i-ar da drumul? Şi pe urmă, l-ar lăsa să preia puterea? Fiindcă guvernul asta vrea; tot oraşul vorbeşte. Credeţi că Rennie ar permite…

Telefonul mobil începu să-i sune.

— Chestiile astea-s cea mai