— Domnul Everett?

Era o femeie. Îi cunoştea vocea, dar nu ştia de unde s-o ia.

— Da, dar numai dacă e o urgenţă, sunt cam ocupat ac…

— Nu ştiu dacă e urgenţă, dar este un lucru foarte, foarte important. Şi de vreme ce domnul Barbara – sau colonelul Barbara, cred – a fost arestat, dumneavoastră sunteţi cel care trebuie să intervină.

— Doamna McClatchey?

— Da, dar cu Joe trebuie să vorbiţi. Vi-l dau acum.

— Dr. Rusty?

Glasul băiatului era surescitat, aproape cu răsuflarea tăiată.

— Salut, Joe. Ce e?

— Cred că am găsit generatorul. Acuma ce trebuie să facem?

În jurul lor se întunecă atât de brusc, încât tresăriră toţi trei, iar Linda îşi prinse soţul de braţ. Dar nu era decât umbra uriaşei pete de fum de pe latura vestică a Domului. Soarele se ascunsese după ea.

— Unde?

— Pe Black Ridge.

— Erau radiaţii, fiule?

Ştia prea bine că trebuia să fi fost; altfel, cum îl găsiseră?

— Ultima oară, arăta plus două sute, răspunse Joe. Nu era chiar în zona de pericol. Ce facem?

Rusty îşi trecu mâna liberă prin păr. Se întâmplau prea multe. Prea multe şi prea repede. Mai ales pentru un felcer de provincie care niciodată nu se prea considerase un factor de decizie, darămite un lider.

— Astă-seară, nimic. E aproape noapte. Ne vom ocupa mâine. Până atunci, Joe, trebuie să-mi promiţi ceva. Nu suflaţi o vorbă. Tu ştii, Benny şi Norrie ştiu şi ei, şi ştie şi mama ta. Să rămână aşa.

— OK, acceptă Joe, docil. Avem multe să vă spunem, da’ cred că pot s-aştepte până mâine.

Trase aer în piept.

— Te cam bagă-n sperieţi, nu?

— Da, puştiule. Te cam…

14

Omul care era stăpân pe soarta şi destinul oraşului Chester’s Mill stătea în cabinetul lui şi mânca un sendviş cu carne de vită pe pâine de secară, cu muşcături lacome, când pe uşă intră Junior. Cu puţin timp înainte, Big Jim trăsese un pui de somn, ca la vreo patruzeci şi cinci de minute. Acum, se simţea revigorat şi din nou gata de acţiune. Suprafaţa biroului era acoperită cu coli A4 galbene, însemnări pe care mai târziu avea să le ardă în incineratorul din spate. Ce-i sigur e sigur.

Camera era luminată cu felinare Coleman care sfârâiau, răspândind o lucire albă vie. Dumnezeu îi era martor că avea acces la destul propan – suficient ca să lumineze casa şi să ţină aparatele în funcţiune pentru cincizeci de ani –, dar deocamdată lămpile Coleman erau mai bune. Când treceau oamenii pe stradă, voia să vadă acea lumină albă şi puternică şi să ştie că Alesul Rennie nu umbla cu privilegii. Că Alesul Rennie era la fel ca ei, doar că mai demn de încredere.

Junior şchiopăta. Era tras la faţă.

— N-a mărturisit.

Big Jim, care nici nu se aşteptase ca Barbie să recunoască ceva atât de curând, trecu peste asta.

— Ce-i cu tine? Arăţi ca dracu’.

— Iar mă doare capu’, da’ acum a-nceput să-mi treacă…

Aşa era, deşi în timpul conversaţiei cu Barbie se simţise foarte rău. Ochii ăia albaştri-cenuşii sau vedeau prea multe, sau doar dădeau impresia.

„Ştiu ce-ai făcut cu ele în cămară păreau să spună. „Ştiu totul.”

Făcuse un mare efort de voinţă să nu apese pe trăgaci, după ce scosese pistolul, ca să stingă pentru totdeauna privirea aia al naibii de pătrunzătoare.

— Şi mai şi şchiopătezi.

— Din cauza copiilor ălora pe care i-am găsit lângă Chester Pond. Pe unul din ei l-am dus în braţe şi cred c-am făcut o întindere de muşchi.

— Eşti sigur că asta-i tot? Tu şi Thibodeau aveţi de făcut o treabă, în…

Big Jim se uită la ceas.

— … în vreo trei ore şi jumătate. Şi nu se poate s-o încurcaţi. Trebuie să meargă perfect.

— De ce nu imediat ce se-ntunecă?

— Fiindcă scorpia îşi face ziarul cu trolişorii ăia doi ai ei. Freeman şi celălalt. Reporterul sportiv care se ia mereu de Wildcats.

— Tony Guay.

— Da, ăla. Nu prea mă încântă ideea că vor păţi ceva, ea mai ales, preciză ridicându-şi buza superioară în imitaţia lui canină de zâmbet, dar nu trebuie să rămână niciun martor. Niciun martor ocular, vreau să zic. Ce aud oamenii… asta-i altă mâncare de peşte.

— Şi ce vrei să audă, tată?

— Sigur eşti în stare s-o faci? Fiindcă, altfel, pot să-i trimit pe Frank şi Carter în schimb.

— Nu! Te-am ajutat cu Coggins şi te-am mai ajutat şi cu baba, azi-dimineaţă, şi merit s-o fac eu!

Big Jim păru să-l măsoare cu privirea. Apoi dădu din cap.

— În regulă. Dar nu trebuie să vă lăsaţi prinşi, nici măcar văzuţi.

— Nu-ţi face griji. Când vrei să… audă martorii?

Big Jim îi spuse. Big Jim îi spuse totul. Era un plan bun, conchise Junior. Trebuia să recunoască: scumpul lui babac nu lăsa să-i scape nicio şmecherie.

15

Când Junior se duse la etaj să-şi „odihnească piciorul”, Big Jim îşi termină sendvişul, se şterse de grăsime pe bărbie şi-i telefonă lui Stewart Bowie. Începu cu întrebarea pe care o pune oricine când sună pe mobil:

— Unde eşti?

Stewart răspunse că erau în drum spre salonul de pompe funebre, ca să bea ceva. Cunoscând părerea lui Big Jim despre băuturile alcoolice, vorbea pe tonul sfidător al unui om care munceşte: „Mi-am făcut treaba, acuma lasă să-mi fac şi eu cheful.”

— E-n regulă, dar ai grijă să nu bei prea mult. N-ai terminat pentru seara asta. Şi nici Fern sau Roger.

Stewart protestă cu râvnă.

După ce-l lăsă să spună tot ce avea de spus, Big Jim continuă:

— Vreau să mergeţi toţi trei la Şcoala Medie, la nouă jumate. Veţi găsi acolo câţiva agenţi noi – inclusiv băieţii lui Roger, apropo – şi vreau să fiţi şi voi cu ei.

Pradă unei inspiraţii de moment, adăugă:

— De fapt, am să vă fac sergenţi-majori în Forţa de Securitate Internă din Chester’s Mill.

Stewart îi reaminti că el şi Fern aveau treabă cu patru noi cadavre. Rostit cu accentul său yankeu puternic, cuvântul suna „cadauue”…

— Tovarăşii ăia de la McCain pot să mai aştepte, replică Big Jim. Oricum sunt morţi. Acum avem de-a face cu o situaţie urgentă, în caz că