n-ai observat. Până se termină, toţi trebuie să ne dăm silinţa. Să facem ce avem de făcut. Să sprijinim echipa. La nouă şi jumătate, la Şcoala Medie. Dar înainte mai am o treabă pentru voi. Nu va dura mult. Dă-mi-l pe Fern!

Stewart îl întrebă de ce voia să vorbească cu Fern, pe care îl considera – nu fără motiv – Fratele Mai Prost.

— Nu te priveşte. Cheamă-l odată!

Fern îi dădu bună seara. Big Jim nu se deranjă să-i răspundă la salut.

— Ai fost la Voluntari, nu? Până s-au desfiinţat.

Fern spuse că lucrase într-adevăr cu adjunctul neoficial la FD, fără să adauge că se lăsase cu un an înainte de desfiinţare – după ce aleşii recomandaseră ca-n bugetul orăşenesc pe anul 2008 să nu li se mai aloce niciun ban. Nu preciză nici că activităţile Voluntarilor pentru colectarea de fonduri, în weekenduri, îi consumau din timpul pentru băut.

— Vreau să te duci la PD şi să iei cheia de la FD. Pe urmă, vezi dacă pompele alea indiene pe care le-a folosit ieri Burpee sunt în magazie. Mi s-a spus că erau acolo unde le-au pus el şi madam Perkins, şi n-ar strica să fie aşa, spuse Big Jim.

Fern răspunse că, după părerea lui, pompele indiene proveniseră din start de la Burpee’s, ceea ce, într-un fel, le făcea să fie proprietatea lui Rommie. Voluntarii avuseseră câteva, dar le vânduseră pe ebay la desfiinţarea unităţii.

— Poate că au fost ale lui, dar nu mai sunt, replică Big Jim. Pe durata crizei, sunt proprietatea oraşului. La fel vom face cu toate lucrurile de care avem nevoie. E spre binele tuturor. Iar dacă Romeo Burpee crede c-o s-o ia de la început cu Voluntarii, îl aşteaptă o surpriză.

Fern zise – prudent – că, din câte auzise el, Rommie făcuse o treabă destul de bună cu stingerea incendiilor de pe Little Bitch, după loviturile de rachete.

— Alea nu erau mult mai mult decât nişte mucuri de ţigară arzând într-o scrumieră, pufni Big Jim.

La tâmplă îi pulsa o venă, iar inima-i bătea anormal de tare. Ştia că mâncase prea repede – iar –, dar nu se putea stăpâni. Când îi era foame, înfuleca până dispărea tot ce-avea în faţă. Aşa era firea lui.

— Oricine le-ar fi putut stinge. Şi tu ai fi putut să le stingi. Ideea e că ştiu cine-a votat pentru mine ultima oară şi cine n-a votat. Iar dracii-bumbacii care n-au votat n-or să primească nimic.

Fern îl întrebă ce trebuia să facă el cu pompele.

— Asigură-te doar că-s în garajul pompierilor. Pe urmă, vino la Şcoala Medie. O să fim în sala de sport.

Fern zise că Roger Killian voia să spună şi el ceva.

Big Jim dădu ochii peste cap, dar aşteptă.

Roger voia să ştie care dintre băieţii lui intra în poliţie.

Oftând, Big Jim scormoni printre maldărele de hârtii de pe birou, până o găsi pe cea cu lista noilor agenţi. Majoritatea erau liceeni şi toţi erau băieţi. Cel mai tânăr, Mickey Wardlaw, avea doar cincisprezece ani, dar era un dur. Atacant pe extrema dreaptă în echipa de fotbal, până fusese dat afară pentru că bea.

— Ricky şi Randall.

Roger protestă că erau cei mai mari fii ai lui, singurii pe care putea conta cu adevărat pentru muncă. Cine, întrebă el, avea să-l mai ajute acum la găini?

Big Jim închise ochii şi se rugă la Dumnezeu să-i dea putere.

16

Sammy era foarte conştientă de durerea surdă, spasmodică, din abdomen – asemenea unor crampe menstruale – şi de junghiurile mult mai tăioase care o străpungeau mai jos. I-ar fi fost greu să nu le bage în seamă, căci avea câte unul la fiecare pas. Cu toate acestea, îşi continua mersul greoi pe Şoseaua 119, spre Motton Road. Avea să meargă înainte, oricât de rău o durea. Avea în minte o anume destinaţie, şi nu era rulota ei. Ceea ce dorea nu se afla în rulotă, dar ştia unde putea fi găsit. Avea să meargă până acolo, chiar şi de-i lua toată noaptea. Dacă durerea devenea prea puternică, avea cinci tablete de Percocet în buzunarul blugilor şi putea să le roadă. Mestecate, aveau efect mai rapid. Aşa-i spusese Phil.

„Trage-i-o!”

„… va trebui să venim iar şi să te futem pe bune, de data asta.”

„Trage-i-o la boarfă!”

„Tre’ să-nveţi să-ţi ţii gura, o deschizi doar când stau în genunchi.”

„Trage-i-o la boarfa asta!”

„… oricum nu te-ar crede nimeni.”

Dar reverenda Libby o crezuse, şi uite ce păţise. Un umăr dislocat, câinele omorât…

„Trage-i-o la boarfă!”

Sammy avea impresia că vocea excitată şi guiţată a scroafei ăleia o să-i răsune în cap până la moarte.

Aşa că mergea înainte. Pe cer licăreau primele stele roz, ca nişte scântei văzute printr-un geam murdar.

Apărură nişte faruri, făcându-i umbra să se alungească în faţă, pe drum. Un camion de fermă, vechi şi hodorogit, se opri lângă ea.

— Hai, hopa-sus! spuse omul de la volan.

Numai că se auzi „’ai, ’opa-sus!”, căci era Alden Dinsmore, tatăl răposatului Rory, şi mai era şi beat.

Totuşi, Sammy se urcă în camion, cu mişcări atente, de invalidă.

Alden nu păru să observe. Avea o cutie de Bud între picioare, de cinci sute de mililitri, şi o navetă pe jumătate goală alături. Pe jos se rostogoleau alte cutii, goale.

— Un’ te-ci? o întrebă Alden. La Porrun? La Bossum?

Şi râse, ca să arate că, beat sau nu, tot mai era în stare să facă bancuri.

— Doar până pe Motton Road, domnule. Mergeţi într-acolo?

— Încotro vrei tu. Io conduc doar. Conduc şi mă gândesc la băiatu’ meu. Muri sâmbătă.

— Îmi pare foarte rău pentru pierdere.

Alden dădu din cap şi mai trase o duşcă.

— Tată-mio muri iarn-ailaltă, ştii? S-a sufocat ş-a murit, săracu’. Emfa-zeamă. Ultimu’ an din viaţă stete pe oxijen. Rory-i schimba butelcile. Tare-l mai iubea pe moşulică…

— Îmi pare rău.

O mai spusese o dată, dar ce altceva putea să zică?

Pe obrazul lui Alden se prelinse o lacrimă.

— Merg oriunde vrei, Missy Lou. Nu opresc maşina pân’ nu mi să gată berea. Vrei o bere?

— Da, vă rog.

Berea era caldă, dar Sammy bău cu lăcomie. Îi era foarte