sete. Scoase din buzunar o pastilă de Perc şi o înghiţi cu încă o sorbitură prelungă. Simţi imediat efectul, ca pe o izbitură în ţeastă. Era minunat. Mai luă o pastilă, pe care i-o oferi lui Alden.

— Vreţi una de-astea? O să vă fie mai bine.

Alden o luă şi o înghiţi cu bere, fără a se osteni să întrebe ce era. Se apropiau de Motton Road. Văzu intersecţia prea târziu şi luă o curbă largă, doborând la pământ cutia poştală a familiei Crumley. Sammy nu avu nicio obiecţie.

— ’ai mai ia una, Missy Lou.

— Mulţumesc, domnule.

Luă încă o bere şi o destupă.

— Vrei să-m’ vez’i băietu’?

În lumina cadranelor de bord, ochii lui Alden se vedeau galbeni şi umezi. Erau ochii unui câine care a călcat într-o groapă şi şi-a rupt piciorul.

— Vrei să-l vez’ pe băietu’ meu Rory?

— Da, domnule. Sigur că vreau. Ştiţi, am fost şi eu acolo.

— Toată lumea a fost. Le-am dat câmpu’ cu chirie. Cre-c-a ajutat şi asta să moară. Nu-ş’… Nu ştim niciodat’, aşa-i?

— Aşa-i, fu Sammy de acord.

Alden se scobi în buzunarul de la piept al salopetei şi scoase un portofel jerpelit. Îşi luă ambele mâini de pe volan ca să-l deschidă, cu ochii mijiţi, căutând prin buzunăraşele de celuloid.

— Băieţii mei îm’ deteră pormofelu’ ista, zise el. Ro’y şi Orrie. Orrie mai trăieşte încă.

— Frumos portofel, remarcă Sammy, întinzându-se să ia volanul. La fel făcea şi pentru Phil, pe vremea când erau împreună. De multe ori. Camionul domnului Dinsmore oscila între marginile drumului, într-un slalom lent şi oarecum solemn, ratând la limită încă o cutie de scrisori. Dar nu era nicio problemă, bietul bătrân mergea doar cu douăzeci la oră, iar Motton Road era pustiu. La radio, WCIK cânta: „Sweet Hope of Heaven”, cu Blind Boys din Alabama.

Alden împinse portofelul spre ea.

— Iote-l. Iote pă băietu’ meu. Cu bună-su.

— Conduceţi dumneavoastră, în timp ce eu mă uit? îl întrebă Sammy.

— Sigur.

Alden apucă iar volanul. Camionul îşi continuă drumul puţin mai repede, şi puţin mai drept, deşi mergea cu roţile aproape călare pe linia continuă.

Fotografia era o poză decolorată cu un băiat şi un bătrân ce-şi ţineau braţele pe după umeri. Bătrânul purta o şapcă Red Sox şi o mască de oxigen. Băiatul avea pe faţă un zâmbet larg.

— E un băiat foarte frumos, domnule, comentă Sammy.

— Mda, frumos băiet. Frumos şi dăştept, adăugă Alden, cu un icnet sec de durere, ca răgetul unui măgar. De pe buze îi săriră stropi de salivă. Camionul coti brusc, apoi îşi reveni.

— Şi eu am un băiat frumos, spuse Sammy.

Începu să plângă. Odată, ţinea minte, îi făcuse plăcere să tortureze păpuşile Bratz. Acum, ştia cum era să fii într-un cuptor cu microunde. Să ardă la microunde.

— Am să-l sărut, când îl văd. Îl mai sărut o dată.

— Să-l pupi, spuse Alden.

— Da.

— Îl pupi şi-l iei în braţe şi-l strângi.

— Aşa voi face, domnule.

— Şi io l-aş pupa pe băietu’ meu, să mai poci. L-aş pupa pe obrăjori.

— Ştiu, domnule.

— Da-l îngroparăm. Az’ dimineaţ’. Acolo, lângă casă.

— Îmi pare rău pentru pierdere.

— Mai ia o bere.

— Mulţumesc.

Mai luă o bere. Începea să se îmbete. Minunată senzaţie, să se îmbete.

Şi astfel îşi continuară drumul, în timp ce stelele trandafirii deveneau tot mai luminoase, licărind pe cer, dar fără să cadă. Trecură pe lângă rulota lui Stacey, unde n-avea să se mai întoarcă niciodată, fără a încetini.

17

Era cam opt fără un sfert, când Rose Twitchell bătu în geamul uşii de la redacţia Democratului. Julia, Pete şi Tony stăteau în picioare lângă o masă lungă, lucrând la ultima ediţie de patru pagini a ziarului. Pete şi Tony puneau paginile la un loc; Julia le capsa şi le aranja într-un teanc.

Când o văzu pe Rose, Julia îi făcu energic cu mâna. Rose deschise uşa, apoi se clătină puţin.

— Mamă, ce cald e aici…

— Am oprit aerul condiţionat ca să facem economie, îi explică Pete Freeman, iar copiatorul se înfierbântă când merge prea mult. Ca în seara asta.

Totuşi, părea mândru. Rose îşi spuse că toţi arătau mândri.

— Credeam că nu-ţi mai vezi capul de treburi, la restaurant, spuse Tony.

— Dimpotrivă. În seara asta, am fi putut vâna căprioare acolo. Cred că mulţi oameni nu mai vor să vină la mine, fiindcă bucătarul meu a fost arestat pentru crimă. Şi mai cred şi că mulţi nu vor să se vadă la faţă între ei, din cauza celor întâmplate azi-dimineaţă la Food City.

— Vino-aici şi ia un exemplar, o chemă Julia. Eşti cover girl, Rose.

În partea de sus, cu roşu, erau tipărite cuvintele „GRATUIT

EDIŢIE SPECIALĂ – CRIZA DOMULUI GRATUIT”. Iar dedesubt, cu corpul de literă şaisprezece pe care Julia nu-l folosise niciodată, până la ultimele două numere ale Democratului:

 

REVOLTĂ ŞI CRIME

ÎN TIMP CE CRIZA SE AGRAVEAZĂ

 

Fotografia o reprezenta pe Rose. Apărea din profil. Ţinea portavocea la gură. O şuviţă de păr scăpată îi atârna pe frunte şi arăta extraordinar de frumoasă. În fundal se vedea culoarul dintre rafturile cu paste făinoase şi sucuri, cu câteva sticle de sos pentru spaghetti, după cum arăta, sparte pe jos. Textul spunea: „Potolind revoluţia: Rose Twitchell, patroană şi şefă a Sweetbriar Rose, linişteşte revolta pentru alimente cu ajutorul lui Dale Barbara, care a fost arestat pentru omor (vezi mai jos articolul şi editorialul, pag. 4) ”.

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Rose. Păi… cel puţin, m-ai luat din profilul cel bun. Dacă se poate spune că am aşa ceva.

— Rose, declară solemn Tony, arăţi ca Michelle Pfeiffer.

Rose pufni şi-i dădu o pălmuţă. Întorcea deja pagina, la editorial.

 

ÎNTÂI PANICA, APOI RUŞINEA

de Julia Shumway

 

Nu toată lumea din Chester’s Mill îl cunoaşte pe Dale Barbara – e relativ nou în oraşul nostru –, dar cei mai mulţi i-au degustat mâncărurile la Sweetbriar Rose. Aceia care-l cunosc ar fi spus, înaintea zilei de azi, că era un adevărat câştig pentru comunitatea noastră, arbitrând meciuri de softball în iulie şi august, ajutând la distribuirea manualelor pentru Şcoala Medie în septembrie şi strângând gunoiul în Ziua Curăţeniei Comunale, acum două săptămâni.

Apoi, azi, „Barbie” (cum îi