spun cei care-l cunosc) a fost arestat pentru patru omoruri şocante. Uciderea unor persoane bine cunoscute şi îndrăgite în acest oraş. Persoane care, spre deosebire de Dale Barbara, locuiau aici aproape de-o viaţă.

În împrejurări normale, „Barbie” ar fi fost dus la închisoarea comitatului Castle, ar fi avut dreptul la un apel telefonic şi ar fi primit un avocat, dacă-şi putea permite să-l plătească. Ar fi fost pus sub acuzare şi ar fi început colectarea probelor – de către experţi care ştiu ce fac.

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat şi ştim cu toţii de ce: din cauza Domului care ne-a izolat oraşul de restul lumii. Au fost izolate, însă, şi procedurile regulamentare, şi raţiunea? Oricât de şocantă ar fi crima, acuzaţiile nedovedite nu sunt suficiente pentru a scuza modul în care a fost tratat Dale Barbara sau pentru a explica refuzul noului şef al poliţiei de a răspunde la întrebări sau de a-i permite subsemnatei să verifice dacă Dale Barbara mai este în viaţă, deşi tatăl lui Dorothy Sanders – Primul Ales, Andy Sanders – a putut nu numai să-l viziteze pe prizonierul nepus sub acuzare, ci şi să-l insulte…

 

— Phii, făcu Rose, ridicând privirea. Chiar ai de gând să tipăreşti asta?

— Am tipărit-o deja, arătă Julia spre teancul de exemplare. De ce? Ai vreo obiecţie?

— Nu, dar…

Rose parcurgea cu repeziciune restul editorialului, care era foarte lung şi tot mai favorabil lui Barbie. Se încheia cu un apel ca oricine avea informaţii despre crime să le prezinte, şi propunerea ca, la sfârşitul crizei, comportamentul cetăţenilor cu privire la acele crime să fie revizuit sever, nu numai în Maine sau în Statele Unite, ci şi în întreaga lume.

— Nu te temi că vei avea necazuri?

— Libertatea presei, Rose, spuse Pete, pe un ton teribil de neconvins.

— Horace Greeley aşa ar fi făcut, declară ferm Julia – şi, la auzul numelui, câinele ei corgi (care dormea pe culcuşul său din colţ) ridică încet capul. O văzu pe Rose şi veni la o mângâiere, pe care femeia i-o oferi bucuros.

— Ai şi alte informaţii, în afară de astea? se interesă Rose, bătând cu degetele în editorial.

— Mai am câteva. Le păstrez pentru mai târziu. Sper să mai descopăr.

— Barbie n-ar fi putut face niciodată aşa ceva. Totuşi, mă tem pentru el.

Unul dintre telefoanele mobile împrăştiate pe birou sună. Tony răspunse:

— Democratul, Guay.

Ascultă, apoi îi întinse telefonul Juliei:

— Colonelul Cox. Pe tine te caută. Nu pare prea încântat.

Cox. Julia uitase complet de el. Luă telefonul.

— Dna Shumway, trebuie să vorbesc cu Barbie şi să aflu ce progrese face cu preluarea controlului administrativ acolo.

— Nu cred că asta se va întâmpla prea curând, răspunse Julia. E la puşcărie.

— La puşcărie? Sub ce acuzaţie?

— Omucidere. Patru crime, mai exact.

— Glumiţi.

— Vi se pare că sunt amuzată, domnule colonel?

Un moment, domni tăcerea. Din apropiere se auzeau mai multe voci. Când reveni la aparat, Cox vorbea mai încet.

— Explicaţi-mi.

— Nu, colonele Cox, n-aş crede. Am scris despre asta în ultimele două ore şi, cum spunea mama când eram mică, nu mestec de două ori aceeaşi varză. Sunteţi tot în Maine?

— La Castle Rock. Aici e avanpostul nostru.

— Atunci, vă propun să ne întâlnim în acelaşi loc ca data trecută. Pe Motton Road. Nu vă pot da un exemplar din Democratul de mâine, deşi e gratis, dar pot să-l ţin lângă Dom, ca să citiţi cu ochii dumneavoastră.

— Trimiteţi-mi-l prin e-mail.

— Nu vi-l trimit. Consider că e-mailul contravine gazetăriei. În sensul ăsta, sunt foarte conservatoare.

— Tare mă mai iritaţi, scumpă doamnă.

— Poate că vă irit, dar nu sunt doamna dumneavoastră scumpă.

— Spuneţi-mi, e cumva o înscenare? Ceva în legătură cu Sanders şi Rennie?

— Domnule colonel, din experienţa dumneavoastră, ursul îşi face nevoile în pădure?

Tăcere. Apoi:

— Ne vedem într-o oră.

— Voi mai aduce pe cineva. Şefa lui Barbie. Cred c-o să vă intereseze ce are de spus.

— Perfect.

Julia închise telefonul.

— Vrei să faci o mică plimbare cu mine până la Dom, Rose?

— Dacă-l ajută pe Barbie cu ceva, sigur.

— Putem spera, dar am impresia că suntem cam singure.

Apoi, se întoarse spre Pete şi Tony.

— Le terminaţi voi de capsat pe astea? Puneţi-le lângă uşă şi să încuiaţi la plecare. Odihniţi-vă bine la noapte, pentru că mâine cu toţii vom distribui ziare. Ediţia asta va avea o difuzare de şcoală veche. Să ajungă la toate casele din oraş. La fermele din jur. Şi la Eastchester, desigur. Acolo sunt mulţi nou-veniţi, în teorie mai puţin susceptibili la mistica lui Big Jim.

Pete înălţă din sprâncene.

— Echipa de-acasă a domnului Rennie al nostru, spuse Julia. La întrunirea municipală de urgenţă, joi seara, o să se cocoaţe pe butoi şi va încerca să întoarcă oraşul ăsta ca pe-un ceas de buzunar. Oricum, primele vor merge la vizitatori.

Arătă spre ziarele stivuite.

— Adică, astea. Dacă le citesc destui, va avea de răspuns la nişte întrebări serioase, înainte de a-i dea drumul cu spiciurile. Poate reuşim să-i rupem puţin ritmul.

— Poate mai mult, dacă aflăm cine-a dat cu pietre la Food City, completă Pete. Şi mai ştii ceva? Cred c-o să ne meargă. Toată treaba asta a fost încropită cam în grabă. Trebuie să aibă destule găuri.

— Sper doar că Barbie va fi încă în viaţă când începem să le umplem, spuse Julia, uitându-se la ceas. Haide, Rose, să mergem. Vii şi tu, Horace?

Horace nu se lăsă rugat.

18

— Mă puteţi lăsa aici, domnule, spuse Sammy.

Era o clădire plăcută, în stil ranch, din Eastchester. Deşi casa era cufundată în întuneric, avea gazonul luminat, fiindcă se afla în apropierea Domului, unde fuseseră instalate reflectoare puternice, pe linia de demarcaţie dintre Chester’s Mill şi Harlow.

— Mai vrei o bere la drum, Donşoara Lou?

— Nu, domnule, pentru mine aici e capătul drumului.

Totuşi, nu era. Mai avea de mers până înapoi în oraş. În lucirea gălbuie reflectată dinspre Dom, Alden Dinsmore arăta de optzeci şi cinci de ani, în loc de patruzeci şi cinci. Nu mai văzuse niciodată un chip atât de trist… decât poate al ei, în oglinda rezervei de spital, înainte de a porni la drum. Se aplecă spre el şi-l sărută pe obraz. Ţepii bărbii lui îi înţepară buzele. Alden atinse cu degetele locul sărutat şi reuşi să zâmbească puţin.

— Acum ar trebui să vă duceţi acasă, domnule. Aveţi