— Cre’ c-ai dreptate.

— Am dreptate.

— O să fii OK?

— Da, domnule.

Coborî, apoi se mai întoarse o dată spre el:

— Şi dumneavoastră?

— Am să-ncerc.

Sammy trânti portiera şi rămase în capătul aleii, privindu-l cum întorcea maşina. Camionul nimeri în şanţ, dar pământul era uscat, aşa că reuşi să iasă cu bine. Porni înapoi spre Şoseaua 119, la început oscilând puţin pe drum. Apoi, luminile de poziţie se stabilizară pe o linie mai mult sau mai puţin dreaptă. Mergea iar prin mijlocul drumului – pe căcatul ăla de linie albă, cum ar fi spus Phil –, dar Sammy nu-şi făcea probleme. Era aproape ora opt şi jumătate, se întunecase complet, şi nu credea că avea să se întâlnească pe drum cu nimeni.

Când luminiţele roşii dispărură, Sammy porni spre casa întunecată. Nu era prea grozavă, în comparaţie cu unele dintre cele mai frumoase case vechi de pe Town Common Hill, dar arăta mai drăguţ decât orice locuinţă pe care o avusese ea vreodată. Şi înăuntru era plăcut. Fusese o dată, cu Phil, pe vremea când el nu făcea altceva decât să vândă puţină iarbă şi să prepare un păhărel pentru uzul lui propriu, în rulotă. Cu mult înainte de a începe să-i intre-n cap ciudăţeniile alea despre Iisus şi să se ducă la biserica aia căcăcioasă, unde credeau că toată lumea o s-ajungă-n iad numai ei nu. De la religie porniseră toate problemele lui Phil. Îl apropiase de Coggins, iar Coggins sau altul ca el îl transformase în The Chef.

Oamenii care locuiseră acolo nu erau nişte sărăntoci; sărăntocii n-ar fi putut ţine o casă ca aceea multă vreme, ar fi pierdut ipoteca. Dar lui Jack şi Myra Evans le plăcea să deguste puţin ţaca-paca din când în când, iar Phil îi aprovizionase cu plăcere. Erau oameni cumsecade, cu care şi el se purtase la fel de cumsecade. Pe vremea aia, încă mai putea să fie cumsecade cu oamenii.

Myra le dădea cafea cu gheaţă. Pe-atunci, Sammy era cam prin luna a şaptea cu Little Walter, sarcina i se vedea bine, iar Myra o întrebase ce-şi dorea, fată sau băiat. Fără s-o privească deloc de sus. Jack îl invitase pe Phil în micul lui cabinet, ca să-i dea banii, iar Phil îi strigase: „Hei, scumpo, ia vino să vezi şi tu ce-i aici!”

Trecuse atât de mult timp de-atunci…

Încercă uşa din faţă. Era încuiată. Luă una dintre pietrele decorative care mărgineau rondul de flori al Myrei şi, cântărind-o în mână, trecu în faţa ferestrei mari. După câteva clipe de gândire, renunţă s-o arunce şi ocoli prin spate. În starea-n care era, i-ar fi fost greu să intre pe fereastră. Şi chiar dacă reuşea (cu mare grijă), risca să se taie destul de rău ca să i se dea peste cap toate planurile pentru seara aceea.

De asemenea, era o casă drăguţă. Nu voia s-o avarieze, decât dacă n-avea încotro.

Şi avea. Trupul neînsufleţit al lui Jack fusese ridicat, oraşul încă mai funcţiona destul de normal pentru aşa ceva, dar nimeni nu se gândise să încuie şi uşa din spate. Sammy intră fără probleme. Casa nu avea generator, iar înăuntru era mai întuneric decât într-un găoz de raton, însă pe aragaz era o cutie de chibrituri, şi primul pe care-l aprinse îi dezvălui o lanternă aflată pe masa de bucătărie. Mergea perfect. Fasciculul de raze lumină o pată ce părea de sânge, pe duşumea. Se grăbi s-o abată în altă parte şi porni spre cabinetul lui Jack Evans. Era chiar lângă living, o cameră atât de mică încât înăuntru nu încăpeau decât un birou şi o vitrină.

Plimbă lumina lanternei peste birou, apoi o ridică, astfel încât să se reflecte în ochii sticloşi ai celui mai preţuit trofeu doborât de Jack: capul unui elan pe care-l împuşcase în TR-90, cu trei ani în urmă. Pe acesta o chemase Phil să i-l arate.

— Anul trecut, am tras ultimul bilet de loterie, le spusese Jack. Şi l-am doborât cu aia, adăugase, arătându-le puşca din vitrină. Era o armă înfricoşătoare, cu lunetă.

Myra venise în uşă, cu cuburile de gheaţă răsunându-i în paharul de cafea, arătând amuzată, elegantă şi drăguţă, genul de femeie cum – Sammy ştia bine – ea n-avea să fie niciodată.

— A costat cam mult, dar l-am lăsat să şi-o cumpere, după ce mi-a promis că mă duce într-o vacanţă în Bermude, în decembrie viitor.

— În Bermude… repetă acum Sammy, privind trofeul. Dar n-a apucat să se ducă. Ce trist…

Phil, vârând plicul cu bani în buzunarul de la spate, spusese:

— Grozavă puşcă, da’ nu-i cea mai potrivită ca să-ţi aperi casa.

— Am rezolvat-o şi pe asta, replicase Jack – şi, cu toate că nu-i arătase lui Phil cum anume o rezolvase, bătuse cu palma în tăblia biroului, semnificativ. Am şi două pistoale al naibii de bune.

Phil dăduse din cap, la fel de semnificativ. Sammy şi Myra schimbaseră o privire gen „băieţii tot băieţi”, în deplină armonie. Mai ţinea minte şi acum cât de bine se simţise în acel moment, cât de inclusă, şi bănuia că şi acesta era unul dintre motivele pentru care venise acum acolo, şi nu mai aproape de oraş.

Se opri să mai ia un Percocet, apoi începu să deschidă sertarele biroului. Erau descuiate, la fel ca şi cutia de lemn din al treilea pe care-l încercă. Înăuntru se afla arma suplimentară a lui Jack Evans: un pistol automat Springfield XD, calibru 45. Îl luă şi, după ce bâjbâi puţin, reuşi să-i scoată încărcătorul. Era plin, iar în sertar se mai afla şi un încărcător de rezervă. Îl luă şi pe acela. Apoi, se duse din nou la bucătărie, pentru a căuta o pungă în care să-l ia. Şi cheile, desigur. De la maşina din garaj. Nu avea de gând să se întoarcă în oraş pe jos.

19

Julia şi Rose discutau despre ceea ce le-ar fi putut rezerva viitorul oraşului lor, când prezentul fu cât pe ce să se sfârşească. Şi s-ar fi sfârşit într-adevăr, dacă se întâlneau cu vechiul camion agricol chiar pe Esty Bend, cam la doi kilometri depărtare de