Fără să stea pe gânduri, trase cu putere, la stânga, de volanul Prius-ului, ajungând pe banda cealaltă, iar cele două autovehicule trecură unul pe lângă celălalt la o distanţă de câţiva centimetri. Horace, care stătea pe bancheta din spate, cu obişnuita lui expresie încântată gen „mamăăă-mergem-la-plimbare!”, se rostogoli pe jos, scoţând un schelălăit surprins. Altceva nu se mai auzi. Niciuna dintre femei nu scoase cel mai mic sunet. Totul se întâmplase mult prea repede. Moartea sau vătămarea gravă trecuse pe lângă ele într-o fracţiune de secundă, fără să le atingă.

Julia reveni pe banda ei, apoi trase pe acostamentul cu pământ afânat şi opri. Se uită la Rose, care o privi la rândul ei, cu ochii mari şi gura deschisă. În spate, Horace sări din nou pe banchetă, cu un lătrat, ca pentru a întreba de ce se opriseră. La auzul sunetului, ambele femei râseră, iar Rose începu să se bată pe piept, deasupra balconului substanţial al sânilor.

— Inima, inima…

— Mda, încuviinţă Julia. Şi a mea. Ai văzut cum am scăpat?

Rose râse din nou, cam tremurător.

— Glumeşti? Scumpo, dacă mi-aş fi ţinut braţul scos pe fereastră, nenorocitul mi-l amputa de la cot.

Julia clătină din cap.

— O fi beat.

— Sigur beat, confirmă Rose şi pufni.

— Ţi-ai revenit, ca să mergem mai departe?

— Dar tu?

— Eu, da, replică Julia. Şi tu, Horace?

Horace răspunse, cu un lătrat, că el îşi revenise încă din naştere.

— Un accident de care scapi la limită alungă ghinionul, spuse Rose. Aşa obişnuia să zică bunicul Twitchell.

— Sper că avea dreptate.

Julia porni din nou. Se uita atentă după alte posibile faruri, dar următoarea lumină pe care o văzură era a reflectoarelor instalate la marginea dinspre Harlow a Domului. Pe Sammy Bushey n-o observară.

Sammy, însă, le văzuse. Stătea în faţa garajului familiei Evans, cu cheile Malibu-ului în mână. După ce trecură, ridică poarta garajului (era nevoită s-o facă manual, şi o durea îngrozitor) şi se aşeză la volan.

20

Printre Magazinul Universal Burpee’s şi Mill Gas and Grocery trecea o alee, de la Main Street până la West Street. O foloseau mai mult maşinile de aprovizionare. În seara aceea, la ora nouă şi un sfert, Junior Rennie şi Carter Thibodeau străbăteau aleea, într-o beznă aproape totală. Carter ducea un bidon de douăzeci de litri, roşu, pe-o parte cu o dungă galbenă în diagonală pe care scria BENZINĂ, în mâna cealaltă ţinea o portavoce cu baterii. Aceasta fusese albă, dar Carter o învelise în bandă adezivă neagră, ca să nu iasă în evidenţă dacă cineva se uita spre ei înainte de a apuca să se retragă în întunericul aleii.

Junior avea în spate un rucsac. Nu-l mai durea capul, iar şchiopătatul aproape îi dispăruse. Era convins că organismul lui învingea în sfârşit problemele care-l hărţuiseră. Poate vreun virus mai rezistent… La colegiu puteai să iei tot felul de căcaturi, iar exmatricularea fiindcă-l bătuse pe puştiul ăla probabil că fusese spre binele lui, în ultimă instanţă.

Din capătul aleii se vedea bine redacţia Democratului. Lumina din interior se revărsa pe trotuarul pustiu, iar înăuntru îi puteau distinge pe Freeman şi Guay aducând teancuri de ziare pe care le depuneau lângă uşă. Construcţia veche de lemn care adăpostea redacţia şi locuinţa Juliei se afla între Sanders Hometown Drug şi librărie, dar era separată de amândouă – printr-o cărare pietruită în partea librăriei şi, spre farmacie, de o alee ca aceea pe care pândeau acum Junior şi Carter. Era o noapte calmă, iar Junior îşi spunea că, dacă tatăl lui îşi mobiliza trupele destul de repede, n-aveau să se producă pagube colaterale. Nu că i-ar fi păsat cu ceva. Chiar şi de-ar fi luat foc toată latura de est a Main Street, lui Junior îi convenea de minune. Încă o problemă pentru Dale Barbara. Încă mai simţea ochii aceia reci, pătrunzători, aţintiţi asupra lui. Nu era normal să fie privit aşa, mai ales când omul care se uita la el stătea după gratii. Futu-l în cur de Baaarbie.

— Trebuia să-l împuşc, mormăi Junior.

— Ce? întrebă Carter.

— Nimic, răspunse el, ştergându-se pe frunte. Cald mai e.

— Mda. Frankie zice că dac-o mai ţine mult aşa, o să ne coacem toţi ca prunele. Când trebuie să facem treaba?

Junior ridică din umeri, fără chef. Tatăl lui îi spusese, dar nu mai ţinea minte detaliile. Pe la vreo zece, probabil. Da’ ce conta? N-aveau decât să ardă de vii ăia doi. Iar dacă boarfa de la ziar era sus – poate relaxându-se cu vibratorul ei preferat după o zi de muncă – să ardă şi ea. Una-n plus pentru Baaarbie.

— Hai acum, zise el.

— Eşti sigur, frate?

— Vezi pe cineva pe stradă?

Carter se uită. Main Street era pustie şi aproape cufundată în întuneric. Generatoarele din spatele redacţiei şi al magaziei erau singurele care se auzeau. Ridică din umeri.

— În regulă. De ce nu?

Junior desfăcu cataramele rucsacului şi-l deschise. Deasupra erau puse nişte mănuşi subţiri. Îi dădu o pereche lui Carter, iar pe cealaltă şi-o trase pe mâini. Sub ele se afla un obiect înfăşurat într-un prosop. Îl despachetă, pentru a pune pe asfaltul peticit patru sticle goale de vin. Pe fundul rucsacului mai era şi o pâlnie de tablă. Junior o introduse în gura uneia dintre sticle şi întinse mâna după canistra cu benzină.

— Mai bine lasă-mă pe mine, frate, propuse Carter. Îţi tremură mâinile.

Junior şi le privi surprins. Nu simţise, dar da, îi tremurau.

— Nu mi-e frică, dacă la asta te gândeai.

— N-am zis aşa ceva. Nu de la cap îţi vine. Oricine poate să vadă. Trebuie să te duci la Everett, fiindcă ai o problemă şi acuma el e singurul doctor din oraş.

— N-am nicio…

— Gura, că te-aude cineva. Tu vezi de prosopul ăla de căcat, că de astea mă ocup eu.

Junior scoase pistolul din teacă şi-l împuşcă pe Carter în ochi. Capul îi explodă, împroşcând cu sânge şi creieri peste tot. Apoi, Junior trecu deasupra lui, trăgând iar şi iar şi ia…

— Junes?

Scuturând din cap ca să-şi alunge viziunea – vie ca o halucinaţie –, Junior îşi dădu seama că strângea într-adevăr patul