Şi poate că, la urma urmei, nici nu era un virus.

Atunci, ce era? Ce?

Mirosul înţepător al benzinei îi izbi nările destul de tare ca să-l usture ochii. Carter începuse să umple prima sticlă. Gâl gâl gâl făcea canistra cu benzină. Junior desfăcu fermoarul de la buzunarul lateral al rucsacului şi scoase o foarfecă de croitorie a maică-sii. Tăie patru fâşii din prosop. Pe una o vârî în gura primei sticle, apoi o scoase şi o introduse şi cu celălalt capăt, lăsând afară o porţiune de material îmbibat în benzină. Repetă procesul şi cu celelalte.

Mâinile nu-i tremurau chiar atât de tare, încât să n-o poată face.

21

Colonelul Cox al lui Barbie se schimbase de ultima oară când îl văzuse Julia. Era bărbierit impecabil, deşi trecuse de ora nouă şi jumătate seara, pieptănat cu grijă, dar uniforma lui kaki nu mai era proaspăt călcată, iar canadiana de poplin părea cam lăbărţată pe trup, ca şi cum ar fi slăbit recent. Stătea în faţa câtorva dâre de vopsea rămase de la experimentul ratat cu acidul, privind încruntat conturul în formă de paranteză, ca şi cum ar fi crezut că, dacă se concentra destul de tare, ar fi putut să treacă prin el.

„Închide ochii şi pocneşte-ţi călcâiele de trei ori”, zise Julia în sinea ei. „Fiindcă nu există alt loc ca Domul.”

Făcu prezentările între Rose şi Cox. În timpul schimbului de amabilităţi al celor doi, Julia se uită în jur, fără să-i placă deloc ceea ce vedea. Reflectoarele erau la locurile lor, îndreptate spre cer ca şi cum ar fi semnalat o premieră de mare succes la Hollywood, generatorul de curent electric torcea încet, dar camioanele dispăruseră, ca şi cortul mare şi verde al cartierului general care fusese ridicat la patruzeci-cincizeci de metri distanţă. Pe locul lui mai rămăsese doar un dreptunghi de iarbă strivită. Lângă Cox se aflau doi agenţi, dar nu aveau acel aer de oameni pregătiţi să intre în emisie la o oră de maximă audienţă pe care Julia îl asocia cu aghiotanţii şi ataşaţii diplomatici. Probabil că santinelele nu plecaseră, ci fuseseră doar retrase la o oarecare distanţă, delimitând perimetrul mai departe, astfel încât să nu-i mai poată interpela toţi fraierii care ar fi putut veni dinspre The Mill ca să întrebe ce se mai întâmpla.

„Întrebările acum, argumentele mai târziu”, hotărî Julia.

— Puneţi-mă la curent, dna Shumway, îi ceru Cox.

— Mai întâi, răspundeţi-mi la o întrebare.

Colonelul dădu ochii peste cap (probabil că Julia l-ar fi plesnit pentru atitudinea asta, dac-ar fi putut ajunge la el; încă mai era cu nervii în pioneze, după accidentul din care abia scăpase pe drum). Totuşi, o invită să-l întrebe.

— Am fost abandonaţi?

— În niciun caz, răspunse el prompt, deşi fără s-o privească drept în ochi. Julia îşi spuse că acela era un semn mai rău decât pustietatea stranie pe care o observa acum în afara Domului – ca în urma unui circ care şi-a strâns catrafusele şi a plecat.

— Citiţi asta, spuse ea şi lipi de suprafaţa nevăzută a Domului prima pagină a ziarului de a doua zi, ca şi cum ar fi afişat un anunţ de vânzări într-o vitrină. Simţi slab o vibraţie fugară prin degete, în genul şocului static perceput la atingerea metalului într-o dimineaţă geroasă de iarnă, când atmosfera e uscată. Apoi, nimic.

Cox citi tot ziarul, spunându-i când să întoarcă paginile. Îi luă zece minute. La sfârşit, Julia îi spuse:

— Cum probabil aţi observat, spaţiul publicitar e foarte redus, dar mă mândresc cu faptul că a crescut calitatea scriiturii. Futaiurile par să scoată la iveală tot ce am mai bun în mine.

— Dna Shumway…

— Ei, haide – de ce să nu-mi spui Julia? Practic, suntem prieteni de-o viaţă.

— Perfect. Tu eşti Julia, iar eu sunt JC.

— Voi încerca să nu te confund cu ăla care a mers pe apă{1}.

— Consideri că acest Rennie încearcă să se impună ca dictator? În genul unui Manuel Noriega local?

— Mai mult mă îngrijorează evoluţia spre Pol Pot.

— Crezi că ar fi posibil?

— Acum două zile, ideea m-ar fi făcut să râd: e doar un comerciant de maşini uzate – cel puţin, când nu conduce şedinţele aleşilor. Dar acum două zile, încă nu avuseserăm în oraş o răscoală pentru mâncare. Şi nici despre crimele astea nu aflaserăm.

— Nu Barbie, interveni Rose, clătinând din cap cu îndărătnicie obosită. Niciodată.

Cox nu reacţionă – nu pentru că ar fi ignorat-o pe Rose, simţi Julia, ci fiindcă ideea i se părea prea ridicolă ca să merite atenţie. Asta o făcu să-l privească, măcar parţial, cu mai multă simpatie.

— Crezi că Rennie a comis crimele, Julia?

— M-am gândit la asta. Tot ce-a făcut de la apariţia Domului încoace – de la interzicerea vânzărilor de alcool până la numirea unui tâmpit total ca şef al poliţiei – a fost politic, destinat să-i mărească influenţa.

— Vrei să spui că omuciderea nu face parte din repertoriul lui?

— Nu neapărat. Când i-a murit soţia, se vorbea că e posibil să-i fi dat şi el o mână de ajutor. Nu zic că era adevărat, dar faptul că apar asemenea zvonuri spune ceva despre felul în care îl văd oamenii pe respectivul.

Cox mormăi a încuviinţare.

— Oricum, nu înţeleg nici mort cum ar putea avea o semnificaţie politică asasinarea şi agresarea sexuală a două adolescente.

— Barbie n-ar face-o niciodată, repetă Rose.

— La fel şi în cazul lui Coggins, deşi parohia aia a lui – şi mai ales partea cu postul de radio – e suspect de bine înzestrată material. Dar Brenda Perkins…? Asta ar putea fi o crimă politică.

— Şi nu puteţi trimite Infanteria Marină să-l oprească, aşa-i? întrebă Rose. Tot ce puteţi face e să staţi şi să vă uitaţi. Ca nişte copii care privesc într-un acvariu unde peştele cel mai mare consumă toată mâncarea, apoi începe să-i atace şi pe cei mici.

— Pot să blochez serviciul de telefonie celulară, spuse Cox, meditativ. Şi Internetul. Măcar atâta lucru pot să fac.

— Poliţia are walkie-talkie-uri, răspunse Julia. Vor trece pe