— Plănuiam o conferinţă de presă pentru vineri. Le-aş putea bloca pe toate.

La acest gând, pe Julia o trecură fiorii.

— Nici să nu te gândeşti. Atunci, n-ar mai trebui să dea explicaţii nimănui.

— Şi-n plus, adăugă Rose, dacă tăiaţi telefoanele şi Internetul, nimeni n-o să vă mai poată spune ce face, şi nici altcuiva.

Cox tăcu un moment, cu privirea în pământ. Apoi, înălţă capul.

— Ce se mai aude cu acel generator ipotetic care ar menţine Domul? Aţi avut ceva noroc?

Julia nu era sigură că ar fi fost bine să-i spună lui Cox că însărcinaseră un elev de gimnaziu să-l caute. Dar nici nu a fost necesar, căci în acel moment izbucni sirena de incendiu a oraşului.

22

Pete Freeman lăsă ultimul teanc de ziare lângă uşă. Apoi, se ridică, îşi propti mâinile în şale şi-şi întinse şira spinării. Tony Guay auzi trosnetul tocmai din partea cealaltă a încăperii unde se afla.

— După cum sună, te doare de mori.

— Nnţţ! e mişto.

— Nevastă-mea trebuie să fie-n culcuş la ora asta şi am o sticlă pitită-n garaj, spuse Tony. Vrei să vii la o duşcă, în drum spre casă?

— Nu, cred c-am să… începu Pete, şi în acel moment prima sticlă sparse vitrina. Văzu cu coada ochiului fitilul aprins şi făcu un pas înapoi. Numai unul, dar îl salvă de nişte arsuri serioase, poate chiar de la moarte, prăjit de viu.

Sticla se spărsese şi ea, benzina luând foc, într-o vâlvătaie de forma unei sepii luminoase. Pete se chirci dintr-o mişcare, răsucindu-se din şolduri. Sepia de flăcări zbură pe lângă el, aprinzându-i o mânecă a cămăşii, înainte de a cădea pe mochetă, în faţa biroului Juliei.

— Ce FU… începu Tony, şi imediat o altă sticlă zbură cu boltă prin spărtură. Aceasta se sfărâmă pe biroul Juliei, rostogolindu-se şi răspândind flăcări printre hârtiile împrăştiate acolo, în timp ce benzina aprinsă se scurgea pe jos. Mirosul combustibilului arzând era încins şi intens.

Pete alergă spre coolerul din colţ, lovindu-şi de trup mâneca aprinsă. Ridică greoi containerul cu apă, în dreptul plexului, şi-l înclină cu gura peste cămaşa care ardea. Avea senzaţia că braţul îi era ars rău de soare.

Un al treilea cocktail Molotov apăru din noapte. Căzu în faţa vitrinei, aprinzându-se pe trotuar. Pârâiaşe de lichid în flăcări se scurseră spre rigolă, pentru a se stinge acolo.

— Varsă apa pe mochetă! strigă Tony. Vars-o până nu ia foc toată casa!

Pete îl privi doar, gâfâind năucit. Apa din cooler continua să se verse pe o parte a mochetei care, din păcate, nu avea nevoie să fie udată.

Deşi nivelul său sportiv nu-l depăşea pe cel al echipelor studenţeşti de juniori, Tony Guay fusese în liceu un om de acţiune. Acum, după zece ani, reflexele-i erau aproape neschimbate. Smulse de la Pete containerul şi-l ridică mai întâi deasupra biroului, apoi peste pălălaia de pe mochetă. Focul se întindea deja – dar, poate… dacă se mişca rapid… iar în holul care ducea la debaraua cu materiale mai erau vreo două containere pentru cooler.

— Mai adu! strigă el la Pete, care se holba la resturile fumegânde ale mânecii. Din hol!

O clipă, Pete nu păru să înţeleagă. Apoi se dezmetici şi o luă la fugă spre culoar. Tony ocoli biroul Juliei, lăsând ultimii litri de apă să cadă pe flăcările care încercau să cuprindă şi partea din spate.

Apoi, din întuneric apăru ultimul cocktail Molotov, care avu cel mai rău efect. Nimeri în plin teancul de ziare pe care cei doi le puseseră lângă uşă. Benzina aprinsă se scurse pe sub stinghia de la baza peretelui, iar flăcările se repeziră în sus. Văzută prin vâlvătaie, Main Street se vălurea ca un miraj. Dincolo de miraj, pe cealaltă parte a străzii, Tony putu distinge vag două siluete. Unduirea aerului dădea impresia că dansau.

— ELIBERAŢI-L PE DALE BARBARA SAU ĂSTA-I DOAR ÎNCEPUTUL! mugi un glas amplificat. SUNTEM DESTUI ŞI O SĂ DĂM NAIBII FOC LA TOT ORAŞU’! ELIBERAŢI-L PE DALE BARBARA SAU O SĂ PLĂTIŢI!

Coborând privirea, Tony văzu un pârâiaş de foc curgându-i printre pantofi. Nu mai avea apă cu care să-l stingă. Curând, avea să devoreze mocheta, gustând apoi lemnul uscat al podelelor. Între timp, se aprinsese toată partea din faţă a redacţiei.

Tony lăsă din mâini containerul gol şi se retrase. Dogoarea era deja insuportabilă; o simţea pârjolindu-i pielea. „Dacă nu erau ziarele alea nenorocite, poate-aş fi…”

Dar era prea târziu pentru orice „poate”. Se întoarse şi-l văzu pe Pete în uşa holului din spate, cu încă un container de Poland Spring în braţe. Din mâneca arsă nu-i mai rămăsese aproape nimic, iar pielea braţului era roşie.

— Prea târziu! strigă Tony, cu braţul ridicat ca să-şi apere faţa de căldură, ocolind la distanţă biroul Juliei, care devenise un stâlp de foc înalt până-n tavan. Prea târziu, hai prin spate!

Pete Freeman nu avu nevoie de mai mult. Aruncă spre focul tot mai puternic containerul cu apă şi fugi.

23

Carrie Carver rareori avea ceva de-a face cu Mill Gas and Grocery; deşi micul magazin cu preţuri reduse le asiguraseră, ei şi soţului său, o existenţă comodă de-a lungul anilor, se considera Mai Presus De Toate Astea. Dar când Johnny a propus să meargă la maşină şi să aducă în casă conservele rămase – „pentru siguranţă”, cum a spus el, delicat –, a acceptat de îndată. Şi, cu toate că de obicei nu era prea muncitoare (ci mai degrabă genul care se uită la „Judge Judy”), s-a oferit să-l ajute. Nu fusese la Food City, dar când se dusese mai târziu cu prietena ei Leah Anderson să inspecteze pagubele, vitrinele sparte şi petele de sânge vizibile încă pe jos o speriaseră rău. O făcuseră să-i fie frică de viitor.

Johnny căra cutiile cu supe, tocăniţe, fasole şi sosuri, iar Carrie le depozita în furgonul lor Dodge Ram. Ajunseseră cam pe la jumătate, când în lungul străzii izbucni incendiul. Auziră amândoi strigătele prin