goarnă. Lui Carrie i se păru că vedea două-trei umbre alergând pe aleea de lângă Burpee’s, dar nu era prea sigură. Mai târziu avea să fie sigură, ba chiar să ridice numărul siluetelor la cel puţin patru, dacă nu chiar cinci.

— Ce-i asta? întrebă ea. Scumpule, ce vrea să zică?

— Că nemernicul ăla de ucigaş blestemat nu-i singur, răspunse Johnny. Are ditamai banda.

Carrie îl ţinea cu o mână de braţ, iar acum îi înfipse unghiile în carne. Johnny îşi eliberă braţul şi alergă spre secţia de poliţie, răcnind din răsputeri:

— Foc, foc!!!

În loc de a-l urma, Carrie Carver continuă să încarce maşina. Frica de viitor era mai puternică decât oricând.

24

Pe lângă Roger Killian şi fraţii Bowie, încă zece noi agenţi din actuala Forţă de Securitate a Municipiului Chester’s Mill stăteau pe băncile din sala de sport a Şcolii Medii, iar Big Jim tocmai îşi începuse discursurile despre marile responsabilităţi cu care se confruntau, când se auzi sirena de incendiu. „Băiatul s-a grăbit” îşi spuse el. „Nu pot avea încredere-n el să-mi rezolve problemele. N-am putut avea niciodată, dar acum situaţia e mult mai gravă.”

— Ei bine, băieţi, spuse el, uitându-se mai ales la tânărul Mickey Wardlaw – Doamne, ce namilă! –, mai aveam multe să vă spun, dar se pare că e rost de încă o mică distracţie. Fern Bowie, întâmplător ştii dacă mai avem ceva pompe indiene în garajul pompierilor?

Fern răspunse că aruncase o privire acolo în aceeaşi seară, doar ca să se uite ce fel de echipamente mai erau şi văzuse aproape o duzină de pompe indiene. Toate erau pline cu apă, ceea ce pica de minune.

Big Jim, care considera ironia o calitate care ar fi trebuit să le fie rezervată doar celor destul de isteţi ca s-o înţeleagă, spuse că Bunul Dumnezeu le purta de grijă. Mai adăugă şi că, dacă era mai mult decât o alarmă falsă, avea să preia comanda, cu Stewart Bowie ca adjunct.

„Aşa, căţea băgăreaţă”, îşi spuse el, în timp ce noii agenţi, cu ochi strălucitori şi plini de nerăbdare, se ridicau de pe bănci. Acuma să vedem cum ţi-o mai plăcea să te-amesteci în treburile mele.”

25

— Un’ te duci? întrebă Carter.

Merseseră – cu farurile stinse – până la intersecţia în formă de T dintre West Street şi Şoseaua 117. Clădirea de-acolo era o benzinărie Texaco închisă din 2007. Se afla aproape de oraş, dar oferea o acoperire bună, ceea ce o făcea foarte convenabilă. În direcţia din care veniseră, sirena de incendiu suna în serii de şase semnale, iar văpaia focului, mai mult roz decât portocalie, începea să se profileze pe cer.

— Hmm? făcu Junior, care se uita la aura tot mai puternică. Îl excita. Îi trezea cheful de a-şi mai găsi o prietenă.

— Te-am întrebat unde te duci. Taică-tu a zis s-avem alibiuri.

— Am lăsat maşina doi în spatele poştei, răspunse Junior, luându-şi fără tragere de inimă privirea dinspre foc. O folosim împreună, io şi Freddy Denton. Şi-o să spună că am fost împreună. Toată noaptea. De-aici, pot s-o iau pe jos. Poate-am să mă întorc pe West Street. Să mai arunc o privire, să văd cum arde.

Scoase un chicotit strident, aproape ca de fată, care-l făcu pe Carter să se uite la el cu o expresie stranie.

— Nu sta prea mult. Incendiatorii sunt mereu prinşi că se-ntorc să se uite la focurile care le-au aprins. Am văzut la America’s Most Wanted.

— Meritu’ pentru chestia asta n-o să-i revină la nimeni altul decât lu’ Baaarbie, replică Junior. Şi tu? Unde mergi?

— Acasă. Mama o să zică c-am fost acolo toată seara. O s-o pun să-mi schimbe bandaju’ de la umăr – mă doare ca un cur’, de unde m-a muşcat javra aia. Iau şi-o aspirină. Şi pe urmă vin în oraş ca s-ajut la stingerea focului.

— La Centrul Medical şi la spital au medicamente mai tari decât aspirina. Şi la farmacie. Ar trebui să băgăm un ochi şi-n căcaturile alea.

— Pe bune, îi dădu dreptate Carter.

— Sau… tragi ceva? Cred că putem face rost.

— Meth? Nu mă-ncurc eu cu d-alea. Da’ la nişte Oxy n-aş zice nu.

— Oky! exclamă Junior.

Cum de nu se gândise la asta? Probabil că i-ar fi alungat durerile de cap mai bine decât pastilele de Zomig sau Imitrix.

— Aşa, frate! Acu’ mai vii de-acasă!

Ridică pumnul. Carter i-l lovi cu al lui, deşi n-avea de gând să se drogheze împreună cu Junior. În ultima vreme, devenea din ce în ce mai ciudat.

— Mai bine să mergem, Junes.

— Eu o iau pe jos.

Junior deschise portiera şi o luă din loc, încă mai şchiopătând puţin.

Carter se miră să-şi dea seama cât de uşurat era să-l vadă plecând.

26

Barbie se trezi în sunetul sirenei şi-l văzu pe Melvin Searles stând în faţa celulei. Avea şliţul descheiat şi-şi ţinea în mână scula de o mărime considerabilă. Când observă că Barbie îl văzuse, începu să se pişe. Era clar că urmărea să ajungă până la pat. Nu prea reuşea, aşa că se mulţumi cu un S stropit pe pardoseala de ciment.

— Hai, Barbie, bea, zise el. O să ţi se facă sete. E niţel cam sărat, da’ ce futu-i mă-sa.

— Ce arde?

— De parcă n-ai şti, replică Mel, zâmbind. Încă mai era cam palid – probabil pierduse mult sânge –, dar bandajul din jurul capului îi era uscat şi fără pete.

— Imaginează-ţi că n-aş şti.

— Amicii tăi au dat foc la ziar, răspunse Mel, iar acum zâmbetul îi dezveli şi dinţii; Barbie îşi dădu seama că era furios – şi temător. Încearcă să ne sperie ca să-ţi dăm drumul. Da’ noi… nu… ne speriem.

— De ce-aş da eu foc redacţiei? De ce nu primăriei? Şi cine-ar fi acei aşa-zişi amici ai mei?

Mel îşi băga obiectul înapoi în pantaloni.

— Mâine n-o să-ţi mai fie sete, Barbie. Nicio grijă. Avem o găleată plină cu apă, pe care scrie numele tău, şi-un burete.

Barbie tăcu.

— Ai văzut căcatul ăla pentru tortura