Dădu din cap, ca şi cum ar fi ştiut că Barbie îl văzuse.

— O s-aflăm cine ţi-s complicii, băi pulă. Şi-o să mai aflăm şi ce-ai făcut ca să blochezi oraşu’. Căcatu’ cu apa? La ăla nu rezistă nimeni!

Dădu să plece, apoi se întoarse.

— Şi nici n-o să fie dulce. Cu sare. Prima chestie. Gândeşte-te, numai.

De data asta, plecă definitiv, bocănind pe culoarul subsolului, cu capul în piept. Barbie rămase aşezat pe pat, privind şarpele de urină ce se usca pe jos şi ascultând sirena. Se gândea la fata din maşină. Blonda care fusese gata să-l ia când făcuse autostopul, apoi se răzgândise. Închise ochii.

1

Rusty se afla pe aleea circulară din faţa spitalului, privind flăcările care se ridicau de undeva de pe Main Street, când, din telefonul mobil prins la centură, se auzi cântecelul de apel. Alături stătea Twitch, pe care Gina îl ţinea de braţ, ca pentru a-i căuta protecţia. Ginny Tomlinson şi Harriet Bigelow dormeau în oficiul surorilor. Bărbatul care se oferise voluntar, Thurston Marshall, făcea rondul saloanelor, cu medicamentele. Se dovedise surprinzător de priceput. Luminile şi echipamentele reintraseră în funcţiune şi, deocamdată, totul decurgea normal. Până să se-audă sirena de incendiu, Rusty chiar îndrăznise să se simtă bine.

Văzu numele LINDA pe ecranul telefonului şi o întrebă:

— Iubito? Totu-i OK?

— Aici, da. Fetele dorm.

— Ştii cumva ce ar…

— Redacţia ziarului. Taci şi-ascultă, fiindcă în vreun minut jumate închid telefonul, ca să nu mă poată suna nimeni să mă cheme la stingerea incendiului. E aici şi Jackie. Are ea grijă de fete. Trebuie să ne întâlnim la pompele funebre. Vine şi Stacey Moggin. A trecut pe-aici mai devreme. E de partea noastră.

Deşi numele îi era familiar, Rusty nu-l asocie pe loc cu nicio faţă. Oricum, importante erau cuvintele „E de partea noastră.” Într-adevăr, începeau să se formeze tabere, oamenii fiind fie „cu noi”, fie „cu ei”.

— Lin…

— Ne vedem acolo. În zece minute. Atâta vreme cât ăia au treabă cu incendiul, suntem în siguranţă, fiindcă fraţii Bowie fac parte din echipă. Aşa zice Stacey.

— Cum au adunat o echipă aşa de re…

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Poţi să vii?

— Da.

— Bine. Nu folosi parcarea laterală. Ocoleşte până la aia mică din spate.

Legătura se întrerupse.

— Ce arde? întrebă Gina. Ai aflat?

— Nu, răspunse Rusty. Fiindcă n-am vorbit cu nimeni.

Şi le privi pe amândouă în ochi, cu subînţeles.

Gina nu înţelese, dar Twitch se prinse imediat.

— Nici n-a sunat telefonul.

— Am plecat pur şi simplu, poate cu vreo treabă, dar nu ştiţi unde. Nu v-am spus. Corect?

Deşi încă mai era nedumerită, Gina dădu din cap. Fiindcă acum aceşti oameni erau ai ei; nu încăpea discuţie. Şi de ce s-ar fi îndoit? Avea doar şaptesprezece ani. „Ei şi noi”, îşi spuse Rusty. „Rău exemplu, de obicei. Mai ales pentru tinerii de şaptesprezece ani.”

— Poate cu vreo treabă, repetă ea. Nu ştim unde.

— Îhî, îi dădu dreptate Twitch. Tu locustă, noi furnicuţe mumoase.

— Să nu faceţi caz, niciunul, le ceru Rusty.

Dar începea să se facă, o ştia deja. Problema se agrava. Gina nu era singura adolescentă – aproape un copil – din combinaţie; el şi Linda aveau şi ei doi copii, care acum dormeau adânc şi nu ştiau că mami şi tati riscau să intre într-o furtună mult prea puternică pentru bărcuţa lor.

Şi totuşi…

— Voi reveni, spuse el, cu speranţa că nu era doar o dorinţă deşartă.

2

Sammy Bushey ajunse cu Malibu-ul soţilor Evans pe Catherine Russell Drive la scurt timp după ce Rusty pornise spre Bowie Funeral Parlor; trecură unul pe lângă altul, mergând în direcţii opuse pe Town Common Hill.

Twitch şi Gina reveniseră în clădire, iar aleea de la intrarea principală în spital era pustie, dar Sammy nu se opri acolo. Faptul că avea un pistol pe locul de-alături o făcea să fie prudentă (Phil ar fi spus „paranoică”). În schimb, merse până în spate şi intră în parcarea salariaţilor. Luă 45-ul şi-l înfipse sub betelia jeanşilor, apoi îşi umflă puţin tricoul pe deasupra. Traversă parcarea şi se opri la uşa spălătoriei, citind anunţul care spunea: „FUMATUL INTERZIS AICI DIN 1 IANUARIE”. Se uită la clanţă şi ştiu că, dacă uşa nu era descuiată, avea să se lase păgubaşă. Ar fi fost un semn de la Dumnezeu. Dacă însă uşa se deschidea…

Se deschise.

Sammy se strecură înăuntru, ca o fantomă palidă, care şchiopăta.

3

Thurston Marshall era obosit – epuizat, mai bine zis –, dar fericit cum nu mai fusese de ani întregi. Fără îndoială, era o stare perversă pentru un profesor de ţinută, poet publicat şi redactor al unei prestigioase reviste literare. Avea o tânără superbă cu care să împartă patul, inteligentă şi care-l găsea minunat. Faptul că administrarea pastilelor, aplicarea de alifii şi golitul ploştilor (ca să nu mai menţioneze şi ştersul micului Bushey la fund, cu o oră în urmă) îl făceau mai fericit decât toate celelalte, aproape că trebuia să fie o perversitate – şi totuşi, asta era. Coridoarele spitalului, cu mirosurile lor de dezinfectant şi lac de podele, îi readuceau în minte anii tinereţii. În seara aceea, amintirile fuseseră foarte clare, de la aroma pătrunzătoare a uleiului de patchouli din apartamentul lui David Perna până la banderola cu serpentine purtată de Thurse la slujba cu lumânări în memoria lui Robert Kennedy. Îşi făcea rondul fredonând printre dinţi, foarte încet, Big Leg Woman.

Aruncă o privire în oficiu şi o văzu pe sora cu nasul spart şi pe infirmiera cea mică şi drăguţă – Harriet, aşa o chema – dormind pe paturile duse acolo. Canapeaua era liberă, şi nu peste mult avea să fure câteva ore de somn pe ea sau să se întoarcă în casa de pe Highland Avenue unde locuia acum – asta mai degrabă…

Ciudate evoluţii.

Ciudată lume.

Mai întâi, însă, n-ar fi stricat încă o vizită pe la cei pe care-i considera „pacienţii lui”. N-avea să dureze mult, în acel spital mic cât o marcă poştală. Oricum, majoritatea saloanelor erau goale. Bill Allnut, care fusese nevoit să rămână treaz până la nouă, din cauza rănii suferite în haosul de la Food City,