Wanda Crumley era cu două uşi mai încolo. Monitorul cardiac piuia, iar tensiunea sangvină îşi mai revenise, dar trăia cu cinci litri de oxigen, iar Thurse se temea că nu mai avea nicio şansă. Prea multe kilograme; prea multe ţigări. Soţul ei şi fiica lor cea mai tânără îi stăteau alături. Thurse îi adresă lui Wendell Crumley un V-de-la-victorie (semnul păcii la vremea lui), iar Wendell, cu un zâmbet moale, îi răspunse la fel.

Tansy Freeman, pacienta operată de apendicită, citea o revistă.

— De ce sună sirena? îl întrebă.

— Nu ştiu, scumpo. Te mai doare?

— Aşa şi-aşa, răspunse ea, pe un ton indiferent. Trece încet. Mâine pot să plec acasă?

— Depinde de Dr. Rusty, dar globul meu de cristal spune că da.

Iar felul cum i se lumină faţa îl făcu să simtă, dintr-un motiv pe care nu-l putea înţelege, că-i venea să plângă.

— S-a-ntors mama bebeluşului, spuse Tansy. Am văzut-o trecând.

— Bun, răspunse Thurse, deşi copilul nu prea pusese probleme. Plânsese o dată sau de două ori, dar mai mult dormea, mânca sau zăcea pe spate în pătuţ, privind în gol, spre tavan. Îl chema Walter (Thurse nu ştia că acel „Little” de pe uşă era tot un nume), iar Thurston Marshall îl numea în sinea lui „Puştiul cu Thorazină”.

Deschise uşa salonului 23, cel cu inscripţia PACIENT COPIL prinsă pe uşă cu o ventuză de plastic şi văzu că tânăra femeie – violată, îi şoptise Gina – stătea pe scaunul de lângă pat. Ţinea bebeluşul în braţe şi-l alăpta dintr-un biberon.

— Te simţi bine… dnă Bushey? întrebă Thurse, privind şi celălalt nume de pe uşă.

Pronunţa Bouchez, dar Sammy nu se osteni să-l corecteze, nici să-i spună că bieţii îi ziceau „Bushey Spaima Uşii”.

— Da, doctore, răspunse ea.

Nici Thurse nu-i rectifică aprecierea. Acea bucurie nedefinită – genul care vine la pachet cu lacrimi ascunse – îi mai crescu puţin în suflet. Când se gândea cât de puţin lipsise să nu-şi ofere serviciile… Dacă nu l-ar fi încurajat Caro… ar fi pierdut toate astea.

— Dr. Rusty se va bucura că te-ai întors. Şi Walter se bucură. Ai nevoie de ceva pentru dureri?

— Nu.

Aşa era. Părţile intime continuau s-o ardă şi să-i pulseze, dar senzaţia părea să vină de undeva de foarte departe. Avea impresia că plutea deasupra ei înseşi, ancorată de pământ cu un fir nespus de subţire.

— Bun. Înseamnă că eşti în curs de vindecare.

— Da… în curând am să mă fac bine.

— După ce-i dai de mâncare, întinde-te puţin în pat, da? Va veni Dr. Rusty să te examineze mâine-dimineaţă.

— Am înţeles.

— Noapte bună, dnă Bouchez.

— Noapte bună, doctore.

Thurse închise încet uşa şi-şi continuă drumul pe hol. La capătul coridorului era rezerva pacientei Roux. O privire şi acolo, şi termina.

Era anesteziată, dar trează. Tânărul care o vizita, însă, nu. Stătea în colţ, moţăind pe singurul scaun din cameră, cu o revistă sportivă în poală şi picioarele lungi desfăcute în faţa lui.

Georgia îi făcu semn lui Thurse să se apropie, iar când se aplecă deasupra ei, o auzi şoptindu-i ceva. Vorbea atât de încet, şi nu mai avea dinţi aproape deloc, încât nu prinse decât un cuvânt, două. Se aplecă şi mai mult.

— Thejici-l… îngăimă ea, cu o voce care suna ca a lui Homer Simpson. E şinguhu’ cahe a ’enit la minhe…

Thurse dădu din cap. Orele de vizită se terminaseră de mult, bineînţeles, şi probabil că tânărul de pe scaun, cu cămaşa lui albastră şi pistolul la subsuoară, avea să fie mustrat că nu se prezentase la alarma de incendiu, dar… ce era rău în asta? Un pompier în plus sau în minus oricum nu prea conta, iar dacă dormea atât de adânc, încât nici sirena nu-l trezise, probabil că oricum n-ar fi fost în stare de mare lucru. Thurse duse un deget la buze, cu un gest conspirativ, făcându-i semn femeii să tacă. Tânăra încercă să zâmbească şi se strâmbă de durere.

Cu toate astea, Thurston nu-i mai dădu niciun medicament, în fişa medicală de la picioarele patului scria că-şi primise dozajul maxim până la ora două noaptea. Aşa că ieşi, închizând încet uşa în urma lui şi porni înapoi pe culoarul adormit. Nu observă că uşa cu anunţul „PACIENT COPIL” era din nou întredeschisă.

Canapeaua din oficiu îl chema îmbietor, dar Thurston se hotărâse să se întoarcă, totuşi, pe Highland Avenue.

Şi să aibă grijă de copii.

4

Sammy rămase aşezată pe pat cu Little Walter în braţe, până când medicul cel nou trecu prin dreptul uşii. Apoi, îşi sărută fiul pe amândoi obrajii şi pe gură.

— Să fii cuminte, îi spuse ea. Mami te va revedea în cer, dac-o lasă să intre. Şi cred c-au să mă lase. Termenu-n iad mi l-am făcut.

Îl puse la loc în pătuţ, apoi deschise sertarul noptierei. Băgase pistolul acolo, pentru ca Little Walter să nu-l simtă împungându-l, când îl ţinea în braţe şi-i dădea să mănânce pentru ultima oară. Acum îl scoase.

5

Capătul de jos al Main Street era blocat de maşinile poliţiei parcate bot în bot, cu girofarurile aprinse. Dincolo de ele se adunaseră mai mulţi oameni, privind tăcuţi şi posomorâţi – aproape trişti.

Horace era un câine liniştit, cu repertoriul vocal limitat la o salvă de lătrături de bun-venit acasă, sau câte un ţipăt ocazional spre Julia, pentru a-i reaminti că era şi el prezent. Dar când maşina ei opri la bordură, lângă Maison des Fleurs, câinele scoase un urlet gros şi prelung, de pe bancheta din spate. Julia întinse o mână, orbeşte, ca să-l mângâie pe cap. Şi să se mângâie şi pe sine.

— Julia, Dumnezeule… murmură Rose.

Coborâră. Iniţial, Julia intenţionase să-l lase pe Horace în maşină, dar când auzi încă un urlet slab şi pierdut – ca şi cum câinele ar fi ştiut, ca şi cum ar fi ştiut cu adevărat –, dibui pe sub locul din dreapta, după lesă, îi deschise portiera din spate ca să sară jos, apoi îi prinse lesa de zgardă. Îşi luă aparatul foto personal, un Casio mic, din buzunarul scaunului, înainte de a închide portiera. După aceea îşi croiră drum prin mulţimea de pe trotuar,