Vărul lui Piper Libby, Rupe, un poliţist cu jumătate de normă care venise în The Mill cu cinci ani în urmă, încercă să le oprească.

— Nimeni nu trece mai departe de-aici, doamnelor.

— Asta-i casa mea, replică Julia. La etaj e tot ce am pe lumea asta – hainele, cărţile, bunurile personale, totul. Jos e ziarul fondat de străbunicul meu. N-a sărit decât patru apariţii, în mai mult de-o sută douăzeci de ani. Iar acum, se mistuie în fum. Dacă vrei să mă-mpiedici să văd cu ochii mei cum se-ntâmplă asta – de aproape – va trebui să mă împuşti.

Rupe era nesigur, dar când Julia porni din nou (acum cu Horace la genunchi, privindu-l neîncrezător pe omul cu început de chelie), poliţistul se trase într-o parte. Numai un moment, însă.

— Dumneata nu, îi spuse el lui Rose.

— Ba da, şi eu. Dacă nu cumva vrei un laxativ expirat în următorul frappé pe care-l comanzi.

— Doamnă… Rose… am şi eu ordinele mele…

— Dracu’ să ţi le ia de ordine, replică Julia, mai mult obosită decât sfidătoare.

O luă pe Rose de braţ şi porni cu ea pe trotuar, oprindu-se numai când simţi că dogoarea rugului începea să-i ardă faţa.

Democratul era un infern. Cei vreo zece-doisprezece poliţişti nici măcar nu încercau să stingă focul, deşi aveau destule pompe (unele, încă mai purtând abţibilduri vizibile clar în lumina flăcărilor: O NOUĂ ZI DE VÂNZĂRI SPECIALE LA BURPEE’S!) cu care să stropească farmacia şi librăria. Dat fiind faptul că nu bătea vântul, era de aşteptat să scape cu bine amândouă… precum şi restul clădirilor de pe latura estică a străzii.

— E minunat c-au apărut aşa de repede, remarcă Rose.

Julia nu spuse nimic, privind doar flăcările care se învăpăiau prin întuneric, înghiţind stelele roz. Era prea şocată ca să mai plângă.

„Totul…” îşi spunea ea. „Totul…”

Apoi îşi aminti de legătura de ziare pe care o aruncase în portbagaj, înainte de a pleca la întâlnirea cu Cox, şi se corectă: „Aproape totul.”

Pete Freeman se îmbulzi prin semicercul poliţiştilor care udau faţada şi latura dinspre nord a Sanders Hometown Drug. Singurele locuri curate de pe faţa lui erau dârele lăsate de lacrimi prin funingine.

— Julia, îmi pare aşa de rău! se tângui el. Aproape că-l stinseserăm… l-am fi stins… da’ pe urmă, ultima… ultima sticlă pe care-au aruncat-o ticăloşii ăia a căzut pe ziarele de lângă uşă, şi… şi..

Se şterse pe faţă cu resturile mânecii, întinzând şi mai mult negreala.

— Îmi pare aşa de-al naibii de rău…!

Femeia îl cuprinse cu braţele, ca pe un copil mic, deşi Pete era cu cincisprezece centimetri mai înalt decât ea, şi cu cincizeci de kilograme mai greu. Îl strânse, încercând să-i evite braţul ars şi întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

— Bombe incendiare… suspină el. Labagiul ăla de Barbara.

— E-n închisoare, Pete.

— Tovarăşii lui! Complicii lui afurisiţi! Ei au făcut-o!

— Ce? I-ai văzut?

— I-am auzit… răspunse Pete, retrăgându-se ca s-o privească. Ar fi fost şi greu să nu-i audă cineva. Aveau o goarnă. Au zis că dacă Dale Barbara nu-i eliberat, o să dea foc la tot oraşul.

Zâmbi amar.

— Eliberat? Merită să fie spânzurat! Dă-mi o funie şi-am s-o fac cu mâinile mele.

Big Jim se apropie agale. Focul îi colora obrajii în portocaliu. Ochii-i sticleau. Avea un zâmbet atât de larg, încât i se întindea aproape până la urechi.

— Cum îţi mai place acum prietenul tău Barbie, Julia?

Julia păşi spre el şi pesemne că pe faţă i se citea ceva, căci Big Jim făcu un pas înapoi, parcă temându-se să nu fie lovit.

— N-are niciun sens. Niciunul. Şi-o ştii foarte bine.

— A, ba cred că are. Dacă reuşeşti să accepţi ideea că Dale Barbara şi oamenii lui sunt cei care-au pus la cale Domul ăsta, din start, cred că are foarte mult sens. A fost un act de terorism, pur şi simplu.

— Gogoşi. Eram de partea lui, ceea ce-nseamnă că şi ziarul era de partea lui. Şi o ştia şi el.

— Da’ ăia ziceau… începu Pete.

— Da, îl întrerupse ea, deşi fără să-l privească; nu-şi lua ochii de la chipul luminat de flăcări al lui Rennie. Ăia ziceau, ăia ziceau, da’ cine naiba-s ăia? Asta să te-ntrebi, Pete. Întreabă-te: dacă nu era Barbie – care n-avea niciun motiv – atunci, cine avea motive? Cine are de câştigat, dacă-i închide gura incomodei de Julia Shumway?

Big Jim se întoarse şi chemă cu un gest doi dintre noii agenţi – recognoscibili ca poliţişti numai după eşarfele albastre înnodate pe bicepşi. Unul era un malac înalt şi mătăhălos, al cărui chip sugera că, indiferent de proporţii, încă mai avea mintea unui copil. Celălalt nu putea fi decât un Killian; capul în formă de glonţ era la fel de neîndoielnic ca o ştampilă.

— Mickey. Richie. Luaţi-le pe femeile astea două de la locul faptei.

Horace stătea ghemuit la capătul lesei, mârâind spre Big Jim.

Acesta îl privi cu dispreţ.

— Şi dacă nu merg de bunăvoie, aveţi permisiunea mea să le duceţi pe sus şi să le-aruncaţi peste capota celei mai apropiate maşini de poliţie.

— Nu s-a terminat! spuse Julia, ameninţându-l cu degetul; începea să plângă şi ea, dar lacrimile-i erau prea fierbinţi şi dureroase ca să fie izvorâte din durere. Povestea asta nu s-a terminat, nemernicule.

Lui Big Jim îi reapăru zâmbetul. Era la fel de lucios ca vopseaua de pe Hummer. Şi tot atât de negru.

— Ba da, spuse el. S-a terminat, punct.

6

Big Jim porni înapoi spre foc – voia să se uite până nu mai rămânea decât un morman de scrum din ziarul băgăcioasei – şi înghiţi o gură de fum. Dintr-odată, inima i se opri în piept, iar lumea păru să se învârtejească în jurul lui, ca printr-un soi de efect special. Apoi, ticăitoarea-i porni iar, dar într-un iureş de bătăi neregulate care-l făceau să se sufoce. Se bătu cu pumnul în partea stângă a pieptului şi tuşi cu putere – un leac rapid contra aritmiei pe care-l învăţase de la doctorul Haskell.

La început, inima îşi continuă galopul neregulat (tic… pauză… tac-tic-tac… pauză), dar apoi îşi reveni la ritmul normal. O clipă, doar, şi-o văzu captivă